Magnificul și astralul eveniment din viața poporului român, Centenarul, s-a împlinit și a devenit deja istorie. Pe ansamblu, emoțiile au fost mari, dar, din păcate, disproporționat orânduite, partea cea mai mare revenind nu măreției evenimentului sărbătorit, ci temerii că în situația atât de conflictuală în care se află țara cu ai săi, nu vom fi capabili să ducem la bun sfârșit nici puținul pe care ni l-am propus în materie de sărbătorire.
Până la urmă, putem conchide că totul s-a sfârșit cu bine. Manifestările organizate în toată țara, dar mai ales în cele trei puncte - forță: București, Alba Iulia și Focșani au excelat, mai savurate fiind manifestările din Alba Iulia și Focșani, dat fiind faptul că marile file din istoria unirilor noastre s-au scris aici. În privința Bucureștiului, parada a fost impecabilă, dar cei 30 de mii de bucureșteni prezenți la manifestare ni s-au părut mult prea puțini la talia unei capitale, chiar dacă gerul care s-a abătut asupra țării ar fi un factor motivant. Prin prezența lor masivă, de peste o sută de mii, la Alba Iulia, românii au punctat ceea ce era de punctat.
Așadar, am sărbătorit Centenarul cum ne-am priceput noi mai bine. Cu cântece, poezii, evocări și relatări, cu parade, cu filme de epocă, de fapt, ceea ce am avut la îndemână și am considerat a fi mai reprezentativ. Evident, n-a fost rău și poate ar fi bine dacă despre trecutul nostru glorios, și mai puțin glorios, am vorbi mai mult, prilej de a ne cunoaște mai bine istoria, dar și marile fapte ale înaintașilor noștri, care nu sunt cu nimic mai prejos decât ale altora pe care-i preaslăvim, uitând că de multe ori noi, românii, în cursul veacurilor, am stat neclintiți în calea furtunilor și am dat direcții în multe privințe evenimentelor Europei.
Am sărbătorit, putem spune, în liniște Centenarul pentru că, cel puțin pentru acest moment, politicienii noștri au reușit să facă un pact de pace, renunțând la prostul lor obicei de a-și ridica poalele în cap, spurcându-se unii pe alții, nu numai în văzul lumii, dar și atunci când prestanța impune o conduită civilizată, iar Centenarul a fost un astfel de moment. Ne bucură faptul că, odată cu ei au intrat „în concediu", cu multe înghițituri în sec și, evident, pe scurtă durată, mai precis în ziua evenimentului, și vuvuzelele iredentismului, de afară și dinăuntrul țării, orchestrate de Budapesta, foarte active pe parcursul pregătirii centenarului și care n-au încetat o clipă să ne șicaneze, până la a ne face zile fripte pentru a nu ne putea bucura din plin de această mare și unică sărbătoare în viața unui popor, pe deplin meritată.
Făcând arc peste timp și privind în urmă ne dăm totuși seama că acest centenar a fost prea puțin presărat cu realizări care să marcheze geniul și forța creatoare ale unui popor care cu o sută de ani în urmă și-a edificat, cu sacrificii enorme, o patrie mare și puternică, dornic de afirmare la nivelul noului ei potențial în concertul european și mondial. Este o tristă realitate faptul că această unitate de limbă, de cuget și simțiri, recunoscută poporului român n-a fost suficient exploatată, în acest larg interval, onorată și dublată nici pe departe de acțiuni „terestre", concrete, care să întărească unitatea și să cimenteze legăturile dintre provinciile istorice, făcând până la această dată indestructibilă indivizibilitatea țării.
Desigur, sunt și circumstanțe atenuante. În cei o sută de ani am trecut prin nenumărate necazuri. Asupra noastră s-au abătut multe vicisitudini, dintre care este suficient să amintim, după constituirea României Mari, Al Doilea Război Mondial cu răpirea Basarabiei, a nordului Bucovinei, de către sovietici, a sudului Dobrogei de către bulgari, apoi ciopârțirea Transilvaniei prin Dictatul de la Viena, la care se adaugă schimbarea de regim, cu cel comunist, vreme de 45 de ani. Cu toate acestea, ar fi fost suficient timp pentru construirea unor artere de circulație moderne, rutiere și feroviare, în speță autostrăzi, dar și căi ferate duble care să lege și să facă mult mai facilă comunicarea între cele trei mari provincii ale României: Transilvania, Moldova și Muntenia. Lucrul acesta s-ar fi putut realiza lejer în cele trei decenii de după 1989, dacă guvernele care au condus țara în acest interval ar fi avut în vedere un proiect de țară autentic și nu interese pur personale și electorale.
Neglijarea acestor aspecte de coeziune și lipsa de interes pentru așezarea la temelia unității provinciilor istorice a unei infrastructuri adecvate pentru mai buna circulație a mărfurilor și persoanelor a determinat și favorizat fenomenul izolaționist, care dacă în cazul zonelor cu populație românească s-a redus la creșterea decalajelor, economice și de dezvoltare între județe (vezi județele Vaslui, Botoșani, Teleorman), în zonele cu populație majoritar maghiară (Harghita și Covasna), situate chiar în centrul țării, fenomenul izolaționist a îmbrăcat și haina separatismului. Aspect deosebit de grav, și la vedere, care va pune în următoarea perioadă mari probleme stabilității țării, integrității acesteia. Dovadă că separatiștii și iredentiștii maghiari își joacă tare cartea, încă de a doua zi de la intrarea în cel de al doilea centenar, este tupeul cu care au înaintat Parlamentului României, chiar în regim de urgență, un nou proiect, de Statut special pentru județele Harghita Covasna și Mureș, precum și pentru alte zone unde populația maghiară este majoritară. O acțiune în forță, care constituie un grav atentat la integritatea teritorială a României. Suntem foarte interesați de atitudinea coaliției de guvernare pe această temă, cât și a reprezentanților celorlalte partide politice românești față de această obraznică provocare, pentru că angajamentul nedeclarat al partidelor politice maghiare de la noi, în frunte cu „blajinul" UDMR, în fața Budapestei, și cu sprijinul nemijlocit al acesteia, este ca până la aniversarea Trianonului (4 iunie 2020), dacă nu întreaga Transilvanie, măcar câteva hălci din aceasta să intre definitiv sub jurisdicție maghiară, care, pentru început, trebuie să ia forma concretă a regiunii speciale de dezvoltare propusă: Harghita, Covasna și Mureș.
Revenind la sărbătoarea noastră, a Centenarului, trebuie să arătăm și partea bună a lucrurilor. Cu toate necazurile pe care le avem, și pe care, din păcate, ni le producem singuri, principala constatare este că România este o țară care contează în ochii Europei și a lumii, că avem prieteni peste tot și că ne bucurăm de simpatia multor popoare, țări și guverne, semn că ele cunosc și înțeleg mecanismul care a stat la baza fundamentării și cimentării României Mari. Să nu uităm poziția de acum o lună a președintelui Comisiei Europene, Jean Claude Junker, care a subliniat că centenarul României trebuie să fie o sărbătoare a întregii Europe. Apoi, de ziua centenarului s-a primit o sumedenie de mesaje de felicitare din partea guvernelor multor țări din prima linie, care contează, cum este cazul Statelor Unite ale Americii, al Israelului, Franței, Marii Britanii, Vaticanului, Austriei, Germaniei, Spaniei, Italiei, Portugaliei, Belgiei, Japoniei etc. De amintit este faptul că toate țările cu diaspora românească consistentă au facilitat cu generozitate, semn de simpatie față de țara sărbătorită, desfășurarea pe scară largă a manifestărilor prilejuite de acest mare eveniment al țării-mame, România. Probabil, pentru a contracara otrăvitoarea știre emisă de o agenție privată de știri cum că la 1918, Transilvania ar fi fost alipită cu forța de la Ungaria, agenție care are pe acolo și unguri-nemți, ambasadorul Germaniei la București a avut, prin videoclipul prezentat, în care a vorbit românește, o intervenție foarte prietenoasă pe marginea marii noastre sărbători.
Tot cu acest prilej am putut afla și cei care nu ne iubesc, în frunte cu uzurpatoarele țări: Ungaria și Rusia, la care se adaugă, mai voalat, Ucraina, Bulgaria și Serbia. Adică tocmai vecinii noștri care, oricum i-am lua, de la nord la sud și de la est la vest, și-au format în bună parte vetrele pe teritoriul strămoșilor noștri, și unde mai avem teritorii care trebuiau să fie astăzi în componența României Mari.
Am intrat în al doilea centenar al marii noastre uniri, cu o mulțime de provocări și deloc ușoare. Cu toate că suntem în NATO și UE, nu suntem lipsiți de amenințări, iar cele dinăuntrul țării, care trebuie soluționate prin noi înșine, par și cele mai periculoase. Este vorba în primul rând de proasta noastră guvernare, care se prelungește până la nesfârșit, generatoare de nemulțumiri generale, și care are legătură cu tendințele de separatism, de destructurare din interior a țării, care, iată, iau amploare. Să credem însă că totuși învățămintele trase de toți românii, cu prilejul marelui eveniment vor fi învățătură de minte în perspectiva celui de al doilea centenar, că aceste provocări ne vor face mai puternici și mai înțelepți, în abordarea viitorului României într-o perspectivă mult mai pragmatică, în care grija pentru creșterea și integritatea ei trebuie să fie temelia faptelor noastre.
