DOI CĂRTURARI ROMÂNI ȘI DUBLA SEMNIFICAȚIE A ZILEI DE 6 DECEMBRIE

Cu 31 de ani în urmă, atunci când în bisericile românilor ortodocși și greco-catolici preoții oficiau liturghiile cinstirii Sfântului Ierarh Nicolae, era coborât în mormânt trupul neînsuflețit al filozofului - scriitor Constantin Noica. Tot într-o astfel de zi, însă cu patru ani mai târziu, respectiv în 6 decembrie 1991, avea să fie înmormântat un alt reprezentant de frunte al culturii românești: omul de mare spirit Petre Țuțea. Numai că în timp ce discipolii lui Noica aveau să-i îndeplinească până și ultima sa dorință, acea de a-și avea locul de veci în decorul brazilor Schitului Monahal al Păltinișului Sibiului, cei ai lui Petre Țuțea, inclusiv conducătorii de atunci ai Uniunii Scriitorilor din România, s-au făcut că au uitat “porunca” acestuia. Aceea de a fi înmormântat în Blajul “Școli Ardelene”, așa cum atât de mult și-ar fi dorit, rezumându-se a-i săpa mormântul în pământul lutos al cimitirului satului Boteni, din preajma zgomotosului București.

Evident că nu numai apropierea datelor calendaristice ale sfârșitului vieții lor aveau să-i asemene pe cei doi filozofi, ci și deșteptăciunea minților lor, urmare a unei temeinice culturi enciclopedice.

Constantin Noica (n.12 iulie 1909 - d. 4 dec.1987): “Scrierile omului de cultură trecut de 60 de ani trebuie să se adreseze, cu prioritate, cititorului care nu s-a născut încă”; “Până la proba contrarie, orice om are o sămânță de geniu”; “Devenim ceea ce suntem”; “Ce sălbatică e viața, sălbatic de frumoasă”; “Este suficient un surâs al vieții pentru ca totul să recapete sens”; “Sunt oameni care citesc o singură carte (experiența vieții) și oameni care citesc mai multe astfel de cărți”; “Destinul nu curmă viața: abia o începe”; “În viață trebuie să alergi și după mingile pe care nu ești sigur că le prinzi”; “Fie-ți milă de alții: trăiește frumos, învață mult, creează bine - trebuie să spui fiecărui om tânăr. Alții au nevoie de împlinirea ta la fel de mult ca tine”.

Petre Țuțea (n.6 oct. 1902 - d.3 dec.1991): “Eu sunt un om făcut. Un om construit cu sârguință. Două vocații îmi lipsesc: cea de erou și cea de sfânt. Și nu mă deranjează, pentru că nu sunt singurul”; “Am învățat la închisoare că omul e un animal stupid, deoarece confiscă libertatea semenilor lui. Tiranul e un om absurd și lipsit de rușine. Nu îi e rușine să-și chinuie semenii. Omul captiv nu poate fi fericit. Suntem captivi în univers. Ne ajunge această grozăvie. Dar să intensifici această captivitate, până la nivelul pușcăriei - numai omul e capabil de asemenea nebunie. Nu pot să povestesc tot ce am suferit pentru că nu pot să ofensez poporul român spunându-i că în mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozități”; “Definiția mea despre mine este: Petre Țuțea, românul! Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Vreau să mai trăiesc pentru a vedea dacă poporul român mai este, în sensul lui, în fire”; “Sunt consolat pentru că sunt bătrân, că mă așteaptă moartea și că nu am mormânt. Moartea e necesară, dar insuportabilă. Nimeni nu a murit consolat deplin. Nu mă consolează ideea că voi muri. Sunt agățat de viață cu ultimele gheare... Nu-i cred pe cei care spun că mor consolați și solemni. Doar sfinții sunt capabili de așa ceva. Nu e un fleac încercarea morții. Aș vrea să trăiesc două sute de ani. E cam nereligioasă această dorință și această zbatere, dar nu pot face pe viteazul. Ei, mare brânză n-aș face dacă aș mai trăi o sută de ani, dar nici puțin lucru n-ar fi. De la o vârstă, fiecare zi în plus e un cadou”; “Din toată imaginea morții, îmi displace mormântul. Să pui pământ pe tine!”; “Am avut mereu lașitatea de a nu avea curajul să mă sinucid. Din motive religioase, sinuciderea e ofensă adusă Duhului Sfânt”; “Sunt stări umane când dorința de moarte e o necesitate. E un mare paradox: cum să scapi în și prin moarte.”; “Ni s-a făcut onoarea de a muri pentru poporul român”; “Aș încheia, ciclic, cu o altă formă de detenție, izbăvitoare”; “Dumnezeu este creator, iar omul imitator”; “Dumnezeu se situează deasupra evenimentelor vieții mele. În fața lui Dumnezeu nu există genii, Dumnezeu lucrând nu cu genii, ci cu oameni”; “Acum, mai la bătrânețe, pot să spun că fără Dumnezeu și fără nemurire nu există adevăr”; “Eu cred că războiul nu e făcut de oameni, e mult prea serios. Îl face Dumnezeu. Cum ne dă și cutremure, ne dă și război”; “Te întreb: Știi unde poți căpăta definiția omului? În templu. În Biserică. Acolo ești comparat cu Dumnezeu, pentru că exprimi chipul și asemănarea Lui. Dacă Biserica ar dispărea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni. Ar dispărea și omul”.

Notă: Texte extrase din “Jurnal cu Petre Țuțea”; Editura Humanitas, anul 1992; lucrare redactată de Radu Petre, unul dintre cei mai apropiați sprijinitori ai filosofului, în ultimii săi ani de viață, atunci când marele gânditor român nu mai putea scrie cu mâinile sale tremurânde.

 

Lasă un comentariu