“Sunt aproape două mii de ani de când Împăratul Traian a sădit, a altoit nobila viță romană în tulpina vânjoasă a rezistentului neam dacic, dând astfel naștere poporului român.
Ca o santinelă neadormită și credincioasă a organizației și a civilizației romane, a răspândit acest popor lumina culturii latine, prefăcând aceste plaiuri și ținuturi, pe atunci încă sălbatice, în «Dacia Felix».
Dar năvălirea hunilor și a numeroase hoarde barbare, câte s-au strecurat pe aici în curs de veacuri, nu numai ne-au stingherit în munca și opera noastră, ci ne-au înfrânt pentru multă vreme și - ceea ce a fost mai rău pentru noi - ne-au divizat, ne-au împărțit.
Astfel, cu timpul, am ajuns ușor în jugul maghiarilor, dedați de la fire, - ca și ceilalți turani - a trăi din sudoarea altora, sau în robia turcilor, mai târziu a germanilor și a țarismului rusesc. Mai lungă a fost robia noastră, a românilor din Ungaria și Transilvania, care a durat o mie de ani.
V-aș amărî prea tare sufletele și aș întuneca seninătatea acestui frumos praznic național dacă aș înfățișa icoana amănunțită a lungilor noastre suferințe din cursul acestor 10 veacuri. Amintesc numai cum am zăcut veacuri întregi în cea mai neagră iobăgie, cum am fost proscriști de legile aspre ale lui Werboczy, cum în atâtea rânduri ne-am pierdut toți conducătorii, cum ne-au sfâșiat chiar credința strămoșească, cum au rupt legăturile canonice și firești ale bisericii noastre cu biserica mamă a fraților de dincolo, cum ne-au bătut păstorii ca să risipească mai ușor turma, cum au hrănit cu scump sângele nostru pe toți străinii.
Cu toate acestea, precum spunea Alexandri: «Ceahlăul sub furtună nu cade mușuroi», așa și puterile neamului românesc n-au putut fi zdrobite pentru totdeauna. Din contră! Mulțumită puternicii însușiri a poporului de a spori văzând cu ochii, s-a împlinit față de noi cuvântul poetului:
«Barbarii vin, barbarii trec, românul îi petrece;
Și unde unul a căzut, răsar în locu-i zece».
Astfel codrul neamului a odrăslit mereu, suplinind nu numai golurile marilor jertfe, ci am fost chiar în stare să dăm lumii - pe lângă multe altele - și eroi, ca Ioan Corvin și Ștefan cel Mare, care a înfrânt puterea semilunii păgâne, pe Matei Corvin, care a fost cel mai mare rege al Ungariei.
Însă cu cât începeau să iasă mai bine la iveală strălucitele noastre însușiri strămoșești, cu atâta se sileau mai tare turanicii noștri tirani a ne asupri și strâmtora.
Orbiți de ideea statului național maghiar, nu s-au rușinat a născoci cele mai rele căi și mijloace, cu scopul hotărât de a ne desființa și maghiariza. Pe de o parte, habsburgii haini și meșteri în a semăna intrigi și discordie între popoarele fostei monarhii, ca astfel să le poată domina și să se poată susține; pe de altă parte, barbarii germani au aflat în finii lor maghiari pe cei mai tipici ucenici ai imoralei lor devize: «Macht geth von Recht» («Forța trece înaintea dreptului») - deviza cancelarului Bismarck, care trădează preferința pentru utilizarea forței în detrimentul spiritului de echitate - ( n. Red.). Contele Juliu Andrassy, pe care intenționează republica maghiară al trimite ca delegat la tratativele de pace, a declarat în camera ungară: «Cauza naționalităților din Ungaria este chestie de putere și nu de drept». Mai ales ceea ce au făcut cu noi în anii din urmă, întrece toate marginile. Ne durea mai ales încătușarea sufletului nostru românesc și răpirea școlilor, căci n-am uitat nicio clipă mustrarea de la 1848 a marelui Bărnuțiu: «ȘI CU CÂT VOR ÎNVĂȚA MAI MULȚI ROMÂNI LA ȘCOLI STRĂINE, CU ATÂT VA PIERDE NAȚIUNEA MAI MULȚI FII». Fiecare fiu înstrăinat era o bucată ruptă cu dureri din trupul nostru.
În fața asupririlor și a nedreptăților, pe care nu le puteam opri, ne-am retras resemnați la vetrele familiilor și la altarele bisericuțelor noastre; și acolo am străjuit cu neadormită grijă și am salvat scumpele comori ale sufletului: legea, limba, datinile strămoșești și toată moștenirea ființei noastre etnice de români.
Cu toate aceste asupriri - ne-au împestrițat cu străini pământul strămoșesc prin colonizări și cu toată forța mijloacelor de guvernământ, ne-au înstrăinat orașele, ne-au ținut în neștiință, împiedicând aproape orice progres -, totuși nu ne-au putut istovi, ci ne-au făcut mai rezistenți, ne-au întărit, ne-au închegat. Iar țara fraților din regatul liber a devenit pentru noi steaua strălucitoare a nădejdilor noastre de mai bine.
Prinzând curaj, am întețit tot mai mult lupta noastră politică, pornită împotriva opresorilor noștri, cristalizând tot mai clar ținta aspirațiilor noastre naționale. În anul 1866, Papiu Ilarian scrie unui deputat român din parlamentul ungar:
«Românii să pretindă curat și simplu, ca să fie națiune politică egală (...). Înainte cu curaj și cauza voastră va ajunge la cunoștința Europei - și atunci ați câștigat totul».
Bărbăteștile lupte politice ale episcopilor și fruntașilor noștri conducători, pecetluite cu însemnate jertfe de mucenici naționali, formează pagini strălucite ale trecutului nostru. Ele au convins marile popoare, care conduc destinele lumii, despre sfințenia cauzei noastre și despre îndreptățirea aspirațiilor noastre spre libertate.
Și când tiranii noștri seculari au intrat și în sfintele noastre biserici și ne-au pângărit altarele, pe cât de sfinte pe atât de românești, frații noștri liberi n-au mai putut suferi umilirea noastră. Atunci, Ion C. Brătianu - în casa căruia s-a cultivat cu sfințenie cultul dezrobirii noastre, cu aprobarea plină de însuflețire a tuturor factorilor competenți, urmați de toată țara - a sfătuit, din poziția sa plină de răspundere, pe Vodă, să scoată sabia și să înceapă lupta alături de acele popoare pe a căror steag este scris: «înfrângerea tiraniei, biruința dreptății și eliberarea popoarelor asuprite». Ajutorul celui de sus a fost cu ei și cu noi, căci adevăr cuprind cuvintele însuflețitului Nicolae Bălcescu:
«Dumnezeu a lăsat libertatea pentru popoare, și cine se luptă pentru libertate, se luptă pentru Dumnezeu».
După 52 de ani de uriașe jertfe și de mult sânge românesc vărsat în lupte crâncene, a biruit sfânta și mântuitoarea poruncă din solia puternicului Wilson:
«Tot poporul trebuie să aibă libertatea a fi stăpân pe sine și a-și croi însuși viitorul și soarta».
Ca să ne folosim și noi, românii din Ungaria și Transilvania de dreptul cuprins în acest evanghelic principiu, am venit la această istorică și măreață Adunare Națională în străvechea Alba Iulia, de care ne leagă amintirea celor mai crude chinuri sau suferințe, dar și cea mai sfântă nădejde.
Deși au trecut decenii și veacuri de atunci, și acum aud cum strigă din fundul temniței regele munților Iancu, aud mai ales suspinele, vaietele și sfâșietoarele urlete de durere ale mucenicilor Horea și Cloșca, care aici au fost trași pe roată.
Sub impresia acestor amintiri amare, sub impresia proaspetelor noastre suferințe din anii războiului, care român mai poate dori să mai trăim în același stat cu asupritorii?
Cine ar dori aceasta, nu poate fi român.
Dar chiar de s-ar fi șters din sufletul nostru orice amintire a muceniciei noastre de veacuri și încă nu ne putem gândi la altceva, decât la ceea ce au hotărât și făcut frații din Basarabia și Bucovina, adică la unirea cu scumpa noastră România, alipindu-i întreg pământul strămoșesc.
Aceasta trebuie să fie singura noastră tendință firească, pentru că idealul suprem al fiecărui popor, ce locuiește pe un teritoriu compact, trebuie să fie unitatea sa națională și politică. Am fi niște ignoranți, vrednici de disprețul și râsul lumii, dacă în situația de astăzi am avea altă dorință. Numai din unirea tuturor românilor de pretutindeni vor putea răsări astfel de manifestări ale geniului nostru național, care prin însușirile lor specific românești să contribuie la progresul omenirii.
Oricât ar fi tare zidul Carpaților, care până acum ne-a despărțit de frații noștri, totuși, astăzi și aici, în atmosfera tradițiilor lui Mihai Vodă Viteazul, nu pot decât să exclam, împreună cu scriitorul Rădulescu Niger:
«Hotarele de astăzi sunt margini trecătoare, / de care timpul râde; / Căci el pătrunde-n taina ursitei viitoare, / Când ele s-or deschide!».
Ceasul deschiderii a sosit. Nu putem să retezăm Carpații, căci ei sunt și trebuie să rămână și în viitor inima românismului, dar simt că astăzi, prin glasul nostru unanim, vom deschide larg și pentru totdeauna porțile Carpaților, ca să poată pulsa prin arterele lor cea mai caldă viață românească și ca prin aceasta să ni se înfăptuiască:
«Acel vis neîmplinit, copil al suferinței, / De-a cărui dor au adormit și moșii, și părinții».
Am ferma nădejde că toți cu un singur glas și prin voi glasul întregii națiuni se va concentra asupra singurei dorințe, pe care o pot exprima în trei cuvinte: «Până la Tisa!» Amin.”
(“Cuvinte despre Marea Unire”, Editura Basilica, București, 2018, pag. 23-31)
Acestea au fost înălțătoarele cuvinte care, la Marea Adunare de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, le-a rostit în fața mulțimii vrednicul de pomenire, Miron Cristea, pe atunci episcop al Caransebeșului. Text publicat în anul 1923, în revista “Cuvântări”, Editura Carte Românească la București.
