Ion Luca Caragiale deținea o casă de vacanță la țară unde se retrăgea când dorea să scrie în liniște. Primarul comunei, de câte ori afla că scriitorul s-a întors, îl asalta cu zeci de invitații la evenimente locale sau îi cerea bani pentru comunitate. Cum lui Caragiale nu-i plăcea să fie distras din actul creației, reușea să-l șocheze mereu cu răspunsurile sale spontane. Într-o zi, primarul îi bate în poartă cu rugămintea de a contribui financiar la construirea unui gard în jurul cimitirului comunal. Răspunsul lui Caragiale l-a dezarmat: “Nu vă dau bani pentru asta. Cei care sunt afară nu se grăbesc să intre, iar cei aflați acolo n-au cum să mai iasă. Prin urmare, n-aveți nevoie de gard”.
