LEGE, DREPTATE, JURIȘTI ȘI MULT INDIFERENTISM (III)

Dreptatea individualizată pe care o susținem și o pretindem ca fiind bună ține și de morală. Poate în primul rând de morală. Pentru omul eliberat de ea, morala se reduce doar la argumente. De aceea avem mereu dreptate, pentru că avem argumente. Vinovați nu suntem niciodată noi înșine. Dar, în ciuda dreptății și moralității predicate din amvoane, în lume se extinde nedreptatea și imoralitatea. Cauza poate fi o morală de tip exterior, care ne scoate din implicarea personală. Pe unii chiar și din sărite! Eu zic pentru că trebuie să faci tu. Tu aștepți pentru că trebuie să fac eu. Amândoi așteptăm, sperăm să facă altul... Până la urmă nu facem nici unul, nici altul. În acest caz, lumea ideală pe care ne-o dorim în afară nu poate fi decât expresia nimicului dinlăuntrul nostru.

În cele mai multe cazuri, dreptatea fiecăruia dintre noi are legătură cu binele fiecăruia dintre noi. Ne gândim mai puțin la binele celui de lângă noi, și foarte puțin la binele general, comun. Pe de altă parte, spagatul pe care omul jurist din noi trebuie să-l facă între Bine-Lege și Dreptate este oricum relativ. Nu poți mulțumi pe toată lumea. Alegi să faci un bine aici, faci un rău dincolo. Împărțirea dreptății este și va rămâne mereu controversată. Totuși, și în ciuda acestei stări imperfecte a lumii în care trăim, simțul dreptății nu dispare. Și asta pentru că avem simțul dreptății absolute. E un paradox aici: binele e un lucru relativ cu pretenții, aspirații absolute (“Das Gute ist eine relative Sache mit einem oftmals absoluten Anspruch”). Să nu uităm însă cât rău au provocat în istoria umană și provoacă încă bunele intenții.

Binele absolut există! Pentru unii e ceva abstract. Pentru alții e totuna cu Dumnezeu. În lume, binele nu poate fi decât relativ. A vindecat Hristos pe toți bolnavii? A înviat pe toți morții? A eradicat păcatul și suferința din lume? A mulțumit, lumește vorbind, pe toți oamenii? NU! Pentru că binele în lumea noastră e trecător. Binele absolut pe care Hristos l-a făcut nu privește un om, o boală, un popor, o parte geografică a lumii, ci umanitatea, tot cosmosul. El a mântuit tot universul. A deschis calea mântuirii în mod absolut, mântuind obiectiv pe toți și pe toate. Hristos e Binele veșnic. În Hristos poate căpăta și binele lumii noastre caractere, însușiri absolute și veșnice. Binele absolut e holistic chiar la nivel macrocosmic!

Între Dreptatea divină și lumească există din cele mai vechi timpuri un conflict de interese, manifestat în lumea noastră, uneori (mai ales din lipsa înțelepciunii), prin agresiune sângeroasă. Pentru a o evita, omul caută desființarea dreptății divine, înlocuind-o cu cea a lumii în care trăiește (lumea sa interioară, precum și cea din afară). Dar ce dreptate și ce fel de legi pot fi promulgate de o lume imperfectă, coruptă, compromisă moral și rațional? Ne învârtim într-un cerc diabolic: tânjim după absolut, decretând relativismul. Mai bine zis, desființăm absolutul și absolutizăm relativismul. Se naște indiferentismul!

Nu cu mult timp în urmă, patria, familia, credința erau pentru majoritatea dintre noi interese sfinte. Nu erau, să zic așa, de vânzare. Nu aveau preț. Nu erau etichetate și scoase pe tarabă. Azi, până și însăși taraba e de vânzare! Pe deasupra, parcă a dispărut și noțiunea de original. Ia amploare piața de tipul second hand și cea de vechituri. În limba germană se traduce Flohmarkt (piața purecilor). Totul pare ștampilat de mâna a doua.... hainele, obiectele, oamenii. Marfa se cumpără și se vinde refolosită... Nu contează (îmi e indiferent) câți au folosit-o înainte, important e că e ieftină! Da, sunt obiecte, chiar oameni, care se vând și se cumpără la mâna a doua, a treia... Sunt valori care nu se cumpără și nu se vând, nu se compromit pe taraba cosmopolit-consumistă a purecilor: Familia (onoarea, demnitatea), Patria (țara, legea, morala), Biserica (Dumnezeu, Preoția, Tradiția, Legea divină), Educația (inteligența, creativitatea, geniul), Sănătatea și OMUL. Dar cum arată realitatea? Am dreptate, sau nu? Întreb și eu așa, ca între juriști.

Experiența ne arată că, în lumea noastră, arareori binele face casă bună cu dreptatea. De pildă, ce este bine sau drept? Să fii liber sau să fii în siguranță? Dar ca să supraviețuim frumos și în pace, adică bine, înțelepciunea ne poate arăta calea cea dreaptă. Hristos ne-a învățat că e posibil un șpagat relativist acceptabil pentru lumea de jos, zicând: Dă cezarului ce-i al cezarului..., doar că noi vrem acum să îi dăm acestuia și partea lui Dumnezeu. E drept? (Îmi permit o glumă: celor cărora ni se pare prea învechit și dureros șpagatul hristic, Jean Cloud Van Dame ar putea să facă ceva în acest sens... ).

Această indiferență ne costă. Dovada o trăim chiar acum, pe propria piele: Europa parcă nu mai e atât de liberă, dar nici atât de în siguranță. S-a îngrășat prea mult. Are probleme cu colesterolul și circulația, așa că ia măsurile unei diete rigoriste: Brexit și.... cine mai știe ce alt Exit! Pe măsură ce ne îndepărtăm de dreptatea lui Dumnezeu, e tot mai greu să găsim numitorul comun al dreptăților noastre. Și iată rezultatul: ura, dezbinarea între oameni (frați), frica de străini și, pe alocuri, reîntoarcerea la instincte naționalist-extremiste. Să fi avut biologul Thomas Henry Huxley (1825-1895/ Evolution and Ethics, Princeston, 1989) dreptate atunci când afirma că civilizația și morala sunt doar poleiala de suprafață a unei naturi umane rele? Un fel de vopsea sau lac ce ne colorează la suprafață ființa umană barbară, brutală, egoistă, ignorantă, chiar mai rea, inferioară decât a gorilei din care acesta presupune că ne tragem? Suntem răi din fire? A clacat, a eșuat evoluționismul darwinist tocmai aici, acum, în acest punct? Sunt natura și morala două principii antagonice, străine una față de alta? Sau mai degrabă suntem buni din fire, dar devenim răi, farisei, aroganți, agresivi, nedrepți, sângeroși în cazuri extreme? (“Kratz einen Altruisten und du siehst einen Heuchler bluten”).

Lasă un comentariu