MANUSCRISUL DE JAD - AVEM UN VOIEVOD...

Avem un voievod. S-a născut!, scria Lucian Blaga.

Vestea e preluată de catedralele din sublimele ninsori, colindele, întru revărsarea bucuriei. Lăudați și cântați și vă bucurați...!

Suntem la fereastra Crăciunului. Simțim în suirea noastră spre înalt cum se luminează cele trei flori sfinte din vechiul colind, floarea vinului, floarea grâului și floarea mirului. Având azur în gene și căutând imaginea legănuțului “de păltinuțu”, ne îndepărtăm de rumoarea vorbelor deșarte, devastatoare pentru umbletul sufletului prin lume. Teama Celor Buni și Drepți era ca oamenii să n-o ia razna. Se pare că ne întrecem în a o lua razna, neglijând chemarea de a ne lărgi sufletul, îndepărtându-ne de ceea ce hulea cu glas de foc Osea Prorocul: jurămintele strâmbe, silniciile și întunericul locuitorilor fără vlagă.

Vine Sfântul Crăciun, când omul ar trebui să se facă Om. Spunea Sfântul Arsenie Boca, cel de pe pământ care are cerul în el: “M-am înhămat la carul cu un ideal cam greu, transformarea omului în Om, fiul mai mic al lui Dumnezeu și frate al Fiului Său mai mare, însă toate idealurile mari au în ele ceva paralizant, nu te lasă să te ocupi de nimicurile acestei vieți”. Reflecțiile acestea devin colind al inefabilului în care Mântuitorul se naște și atunci, ce vreme înălțătoare e aceasta a pelerinajului nostru duhovnicesc, “cântând cu zăpada până la piept” spre altare. De aceea ne rugăm, precum ucenicii lui Emaus: Doamne, rămâi cu noi căci este spre seară și ziua aproape a trecut.

Ce pustietate ar fi să nu-l simțim pe cel Născut, să lăsăm spiritul, dat nouă ca binecuvântare, întemnițat. Intră în bucuria Domnului tău, spune o binecunoscută pildă, ideea apărând și la Fericitul Augustin: Mă tem ca nu cumva Dumnezeu să treacă (printre noi!) și să nu știu. Cu alte cuvinte, să nu zădărnicim tocmai acele momente care dau măsura rosturilor noastre, care fac din potir turn de viață, simțindu-ne ca făcând parte din neamul iubitor de Dumnezeu: Sus să avem inimile!

Sus inimile noastre! scria și Eminescu în “Rugăciunea unui dac”.

Putem fi, de Crăciun, vase ale bucurie, precum în colindul ce preamărește Cana Galileii ca loc al înmulțirii roadelor, al voioșiei făpturilor lui Dumnezeu și al plinătății: Apa-n șase vase-au pus / Și le-au umplut până sus. Și-i alăturăm colindului rugăciunea: Doamne, Iisuse Hristoase, nu ne lăsa în vrăjmășia și rătăcirea care preschimbă vinul în apă! Așa cum spunea Părintele Cleopa, lăsăm în urmă un păcat și punem în locul lui o virtute, la fel dragostea pentru fapta cea bună, căci Dumnezeu se uită mai ales la dragostea cu care au fost făcute faptele alipite de bine și la ostenela zămislirii lor. În scrierile Sfântului Vasile cel Mare întâlnim reflecția: Pe calea binelui mai degrabă obosești odihnindu-te, decât ostenindu-te.

Dacă Iisus a intrat în colibele sărăcăcioase, aceste făcându-se, deodată, cer strălucit și boltă de mărgărit, să-l chemăm acum pe Iisus și în colibele noastre, spunând: Doamne, intră și la noi!; întru bucurie și veșnicie.

 

Foto: Valentin Marica prezentând la Radio România Târgu-Mureș serata culturală “Colo-n zarea cerului”, alături de colindătorii din Albești, interpreții Alexia Uifălean (pian) și Darius Străulea (clarinet) și de profesorii Maria Bejan și Călin Călugăru de la Liceul de Artă din Tg.-Mureș.

 

Lasă un comentariu