Tradiții, credințe, superstiții și legende... sub “cetina tot verde”
Cultul copacilor se pierde în negura timpului, în vremuri când oamenii erau mai mult conectați la natură... Adesea, arborii, despre care se credea că au funcții și semnificații sacre, erau aduși în casă și împodobiți, pentru a asigura o recoltă bună în noul an. Multă vreme, copacii au fost asociați cu divinitatea. Vechii egipteni credeau că palmierul era întruchiparea zeului Baal-Tamar, iar grecii și romanii erau convinși că mama lui Adonis a fost transformată într-un brad, iar Adonis era una dintre crengi, readusă la viață.
Druizii (preoți ai vechilor celți din Galia și insulele britanice) credeau că vâscul (simbol al sărbătorilor de iarnă) cade tocmai din înaltul cerului și crește pe un copac ce-și are rădăcinile adânc înfipte în pământ. Vâscul reprezenta, prin urmare, unirea Cerului cu Pământul și reconcilierea lui Dumnezeu cu omenirea. Un sărut sub vâsc simboliza prietenia și statornicia. Pentru celți, vâscul era înzestrat cu puteri magice în vindecarea rănilor și creșterea fertilității. Mult mai târziu, în epoca victoriană, englezii atârnau crenguțe de vâsc pe tavan și deasupra pragului ușii: dacă cineva era “prins” că stă sub vâsc, trebuia să se lase sărutat /sărutată de o altă persoană din încăpere, deși societatea victoriană nu prea era de acord cu acest gest făcut în public. Obiceiul se păstrează și în zilele noastre.
Există multe tradiții și teorii privind motivul pentru care Crăciunul este sărbătorit pe 25 decembrie. Prima menționare oficială a datei de 25 decembrie ca zi de sărbătoare, în onoarea nașterii lui Iisus Cristos, apare într-un calendar roman din anul 336, în vremea împăratului Constantin, după ce, în primele trei secole de existență a creștinismului, nașterea lui Iisus n-a fost celebrată deloc. Papa Pius I a declarat oficial că acest eveniment va fi sărbătorit pe 25 decembrie. Totuși, rămâne întrebarea: chiar a fost Iisus născut pe 25 decembrie? Probabil că nu. Biblia nu menționează cu exactitatea data nașterii Mântuitorului, iar relatările asociate acestui eveniment conțin detalii contradictorii. De exemplu, prezența păstorilor și a oilor sugerează încadrarea temporală a evenimentului în lunile primăverii.
Pomul de Crăciun s-a născut, probabil, în secolul al VIII-lea, când Sf. Bonifaciu a convertit triburile germanice la creștinism. Membrii acestor triburi se închinau stejarilor, decorându-i pentru solstițiul de iarnă. Potrivit legendei, Sfântul Bonifaciu a retezat un stejar, iar în locul lui a crescut un brad. Copacul “veșnic verde” a devenit simbol al lumii creștine, pe care germanicii, recent convertiți, au început să-l împodobească de Crăciun.
Prințul Albert, care era german, a introdus tradiția bradului de Crăciun în Anglia, după căsătoria sa cu Regina Victoria, în 1840. Imigranții germani în Pennsylvania au adus pomul de Crăciun în America. În 1848, pentru prima dată, un ziar american a publicat o fotografie reprezentând un brad de Crăciun și, după câțiva ani, obiceiul s-a răspândit în aproape toate casele.
Patronul copiilor și al marinarilor, Sfântul Nicolae a fost un episcop din secolul al IV-lea din Asia Mică, devenit celebru pentru că le făcea daruri copiilor. Ziua lui, 6 decembrie, a devenit o sărbătoare pentru cei mici în Olanda, unde este cunoscut ca Sint Nikolaas. Coloniștii englezi din New York (anterior colonia olandeză din New Amsterdam) l-au numit Santa Claus (Moș Crăciun) pentru că nu puteau pronunța numele olandez.
În Țările de Jos și în Germania, Moș Crăciun călătorea prin văzduh, călare pe un cal alb, poposind pe la case, cu sacul plin de cadouri pentru copii. Purta, adesea, straie de călugăr și era însoțit de Black Peter, un elf care îi biciuia pe copiii obraznici.
Unul dintre cele mai populare simboluri de Crăciun sunt ilicele, flori roșii, întâlnite în tradiția anglo-saxonă; frunzele, cu margini ascuțite, amintesc de coroana de spini purtată de Iisus, la răstignirea sa, iar boabele roșii reprezintă sângele Mântuitorului. Potrivit unei alte variante, un tânăr păstor i-a făcut pruncului Iisus cadou o coroană din frunze de ilice, iar după ce i-a dăruit-o, a început să plângă, dându-și seama de modestia cadoului său. Lacrimile s-au transformat în bobițe roșii, care au împodobit și înfrumusețat coroana.
Felicitările de Crăciun au și ele povestea lor. În 1830, un englez, pe nume John Calcott Horsley, a început să confecționeze ilustrate cu imagini și urări de Crăciun. Imediat, oficiile poștale din Marea Britanie și SUA au dat lovitura, făcând din aceste ilustrate adevărate senzații, dar nu fără un mic scandal: o mie de asemenea cărți poștale au fost tipărite în alb și negru și apoi colorate de mână. Ele reprezentau imaginea unei familii fericite, “ridicând paharul” în cinstea destinatarului, autorii fiind criticați că promovează beția. Tipografii londonezi Charles Goodall&Sons au început producția în masă, ilustratele având inscripționat și mesajul “Merry Christmas!”, devenit celebru. (Preluată din engleză, expresia “Crăciun Fericit!” este incorectă, forțată. Preoții recomandă urarea “Crăciun binecuvântat!” sau “Nașterea Domnului cu folos sufletesc!”)
Obiceiul colindului își are originile tot în Anglia. Cântăreții ambulanți umblau dintr-un oraș în altul, cântând pe la porțile castelelor și pe la casele bogătașilor, în speranța că vor primi o mâncare caldă sau câțiva bănuți.
Câte bordeie, atâtea obiceie...
Finlanda - În Ajunul Crăciunului, oamenii merg la saună. Familiile se reunesc și ascultă, la postul național de radio, emisiunea “Pace de Crăciun”. Tot în această zi, obișnuiesc să se reculeagă la mormintele celor dragi.
Norvegia - Este locul nașterii buturugii Yule. Nordicii antici foloseau bușteanul Yule (“roată”, în norvegiana veche) pentru a marca reîntoarcerea soarelui, la solstițiul de iarnă. Nordicii credeau că soarele este o imensă roată de foc, de aceea, șemineul este, și în zilele noastre, nu doar un obiect, ci elementul central al atmosferei de Crăciun, în familia norvegiană. Tradiția datează din vremuri străvechi și așa se explică, probabil, forma de buturugă a brânzeturilor, cozonacilor și prăjiturilor consumate în timpul sărbătorii Crăciunului.
Franța - Crăciunul de numește Noël, din expresia “les bonnes nouvelles” (“veștile cele bune”), cu trimitere la Evanghelie. În sudul țării, oamenii ard, în șemineul casei, un butuc; obiceiul se trage dintr-o veche tradiție medievală, potrivit căreia, o parte din acest butuc, folosită de agricultori în anul ce avea să vină, era semn de recoltă bogată.
Ucraina - De Crăciun, gospodinele pregătesc masa tradițională, formată din 12 feluri de mâncare. Mezinul familiei se uită pe fereastră până când răsare Luceafărul de seară, semn că poate să înceapă sărbătoarea. Bradul este împodobit cu decorațiuni în formă de păianjen, amintind de legenda văduvei sărace, care nu avea destui bani să împodobească pomul, dar, când copiii ei s-au trezit, în ziua de Crăciun, crengile erau acoperite cu firișoare de aur și de argint, ca o pânză fină, strălucind în lumina dimineții.
Grecia - Mulți oameni cred în kallikantzeri, niște spiriduși gata oricând să facă tot felul de pozne, pe toată perioada sărbătorilor. Cadourile se fac, de obicei, nu în Ajunul Crăciunului, ci la 1 ianuarie, de Ziua Sfântului Vasile.
Marea Britanie - De pe masa de Crăciun este nelipsită budinca de prune (“plum pudding”), care datează din Evul Mediu. Se amestecă făină, zahăr, nuci, seu și stafide, se introduc într-o pungă de pânză și se fierb până când ingredientele se umflă suficient de mult ca să umple punga. Aceasta se desface, conținutul se taie felii și se acoperă cu frișcă. În mod ciudat, produsul nu conține prune, întrucât, în epoca pre-victoriană, cuvântul “plum” (prună) însemna “stafidă” (“raisin”).
Mexic - În 1828, ambasadorul american în Mexic, Joel R. Poinsett, a adus, din țara sa natală în SUA, o plantă cu frunze verzi și roșii. Întrucât coloritul părea potrivit sărbătorilor de sfârșit de an, planta, denumită “poinsettia” (Steaua Crăciunului, asemănătoare Crăciuniței - n.n.), după numele lui Poinsett, a început să fie cultivată în sere încă din 1830, iar în 1870, magazinele din New York au început s-o comercializeze cu prilejul Crăciunului, pentru ca, în 1900 să devină un simbol recunoscut al acestei sărbători. Mici figurine făcute din pastă de hârtie (“pinatas”) sunt umplute cu bomboane și sunt atârnate pe tavan. Copiii, rând pe rând, le lovesc până când le rup, iar pe dușumea se revarsă o sumedenie de bunătăți. Cei mici se reped să adune cât mai mult din “pradă”.
Rusia - Crăciunul este sărbătorit pe 7 ianuarie, când Babușca aduce daruri copiilor. Babușca (“bătrână”, “bunică”, în limba rusă) amintește de povestea biblică a femeii care nu i-a făcut niciun dar copilului Iisus, așa că, pentru a se pocăi și a-și răscumpăra păcatele, ea împarte cadouri celor mici.
Australia - Întrucât Crăciunul “cade” în toiul verii (uneori, la 30 de grade Celsius), oamenii ies la plajă. Din meniul tradițional nu lipsesc șunca, friptura de curcan și fructele de mare.
Norvegia - În ajunul Crăciunului, oamenii ascund toate măturile din casă, de teamă să nu vină vrăjitoarele, să le fure și să umble călare pe ele, la miezul nopții. Țăranii lasă în hambar un castron cu terci, pentru gnomul (spiritul) care le protejează gospodăria.
Italia - Familiile marchează Ajunul Crăciunului cu “Festinul celor 7 pești” (o cină cu minimum 12-14 preparate din fructe de mare), iar pe tot parcursul sărbătorilor mănâncă boabe de linte, aducătoare de noroc și prosperitate. De Crăciun, copiii primesc daruri de la La Befana.
Irlanda - În noaptea de Ajun, gospodarii lasă pe pragul ușii o bucată de plăcintă cu carne tocată și “o dușcă” de Guinness (whisky), o “gustărică” pentru Moș Crăciun.
În concluzie, chiar dacă astăzi această sărbătoare nu mai este asociată cu semnificația ei creștină, Crăciunul este un prilej de bucurie pentru întreaga planetă, iar fiecare popor i-a adăugat câte ceva din zestrea sa spirituală.
(surse - infoplease.com, history.com, rd.com)
