LEGE, DREPTATE, JURIŞTI ŞI MULT INDIFERENTISM (IV)

Distribuie pe:

Cunoaştem toţi expresia: “de la cap se împute peştele”. Mai e valabilă oare? Adică oportunism, exploatare, oprimare, abuz, profit, indiferenţă, nerecunoştinţă, la toate nivelele şi ierarhiile lumii efemere, profane sau religioase. Toate acestea sunt ingrediente ce contribuie la descompunerea urât mirositoare a peştelui arhicunoscut, identificat cu societatea umană, al cărui cap în loc să-i slujească, o compromite. A cărui coadă nu-şi mai recunoaşte şi ascultă capul. “Dar între voi să nu fie aşa...” (Mc 10. 43-44), le cere Hristos celor ce vor să aplice dreptatea.

Hristos e capul Bisericii, adică al lumii întregi asumate de El în trupul Său ca Ecclesia sfinţită prin sângele vărsat pe cruce. E însă Capul care sfinţeşte peştele, IHTIS-ul lumii! Căci toată lumea e chemată să devină IHTIS, adică o lume creştină a bunătăţii şi dreptăţii, o lume hristică compusă din fii ai lui Dumnezeu- ihtişi (IHTIS înseamnă peşte - simbol al primilor creştini - dar şi Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu).

Sunt subiectiv, deci exist! Să mă ierte Descartes că-i răstălmăcesc vorba, dar într-o lume a subiectelor şi subiectivismelor, s-a pierdut din vedere Subiectul. Ne-am reîntors la singularitate (Bing-Bag). Ne mai avem doar pe noi înşine şi nici măcar pe noi. Ne-am divizat atât de mult încât am redevenit punctul de dinaintea nimicului existenţial. Punctul primordial şi singuratic al lui Eminescu (Scrisoarea I). Iar în ceea ce priveşte mişcarea, suntem la limita indiferentismului. Cu cât virtutea recunoştinţei tinde mai mult spre zero, creşte indiferenţa omului de azi faţă de lege şi dreptatea legii. Filmele cu gansteri au tot o mai mare trecere la publicul tânăr. Nu doar în România!

Recunoştinţa este o virtute spirituală apreciată şi pretinsă chiar de Dumnezeu. Şi omului îi place să i se recunoască meritele, mici sau mai mari. Hai să i le recunoaştem: acasă, pe stradă, la locul de muncă, în Biserică etc. Un zâmbet, o floare, un cuvânt de mulţumire, o strângere de mână. Hai să nu tot aşteptăm plata multă din ceruri! Ea va veni oricum. Nici osanalele de la crucea de pe mormânt. Până atunci haideţi să ne ascultăm mai atent unii pe alţii, să ne bucurăm unii de alţii, să cântăm împreună şi să ne rugăm împreună. Şi aşa vom plini legea lui Hristos (Gal. 6,2), adică nu vom mai fi indiferenţi faţă de propria noastră existenţă şi propriul nostru subiect. Totul şi toate împreună! Ascultându-ne şi iubindu-ne unii pe alţii. S-a dus vremea separării. Sau ne ducem şi noi odată cu ea! Dar nu pe apa sâmbetei, ci pe lacrima durerii şi a suferinţei. Ce facem? O luăm da capo? Ştiu, o să fiu acuzat de idealism. Dar dacă nu te străbate, măcar la zile mari, un tainic şi ascuns fior idealist, nu te fă preot şi nici jurist!

Sfânta Liturghie este expresia recunoştinţei umanităţii în faţa Creatorului, dar şi a demnităţii omului în creaţie. În faţa Potirului, ierarhiile sociale, naţionalismele, rasismul, antisemitismul dispar. Aici întâlnim, şi poate e singurul loc, starea absolută a egalităţii oamenilor între ei în raport cu veşnicia, diluată, subţiată, din păcate, în lumea profană, efemeră, unde se încearcă din răsputeri să se impună ordinea şi pacea în lume numai cu ajutorul dreptăţii drepturilor omului. Fără să exagerez, o lume mai degrabă a nedreptăţii şi a lipsei gratitudinii. Asta e lumea noastră! E lumea pe care trebuie să o transformăm după chipul Creatorului ei. Dar nu prin proverbialul altruism de tipul comision: îţi dau, dacă îmi dai, ci mai degrabă prin altruismul evanghelic: “să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta”.

“Lasă acum să se plinească toată dreptatea”. Adică, îngăduie, permite, prilejuieşte, aprobă.... cuvintele hristice, care odată rostite au pricinuit îndată epifania: Tatăl a grăit, Fiul S-a botezat, Duhul Sfânt S-a pogorât (Mt. 3, 14-15). Altfel spus, nu voia şi dreptatea ta, Ioane, nici a Mea, fiul Mariei, ci a Lui, Dumnezeul tuturor. Plinirea dreptăţii e cerută acum, în acest timp, un timp al mântuirii. Aplecarea, îngenuncherea Domnului în faţa Botezătorului şi afundarea Lui în apa Iordanului înseamnă acel Amin (aşa să fie) etern al creaţiei rostit înaintea Creatorului. O dreptate, dreptatea umană, se supune dreptăţii veşnice, dar fără să se audă în vreun fel scrâşnirea dinţilor. O voie, voia umană, se predă voii divine, în mod necondiţionat. O gândire, gândirea umană, dă ascultare gândirii, raţiunii divine, fără să-şi piardă libertatea şi capacitatea de a crea şi de a cunoaşte liber. În momentul acesta cerul se deschide. Aşa încât, jurişti creştini din toate ţările, uniţi-vă! Este cineva acolo? Ne aude cineva?

Lasă un comentariu