O remarcabilă personalitate a culturii și literaturii târgumureșene postbelice, Romulus Guga (1939-1883), poet, eseist, prozator și dramaturg de certă valoare și anvergură națională, a fost deopotrivă o conștiință literară și morală de prim rang a epocii lui. Apariția antologiei din poezia lui Romulus Guga, O sută și una de poezii (Editura Academiei Române, 2018), ediție îngrijită și prefață de Constantin Cubleșan, dovedește valoarea și perenitatea creației poetice a lui Guga, textele lirice selectate dovedind ținuta gravă, scriitura concisă, sobră, dar și calea spre adevărul ființei, într-un discurs ce reunește amprenta timpului, timbrul melancolic al memoriei și ecoul tulburător al Istoriei trăite cu acuitate. Volumele de versuri, Bărci părăsite (1968), Totem (1970) și Poezii (1986) se impun prin valorificarea unei tradiții expresioniste, într-un discurs liric de certă austeritate și autenticitate ce “oferă imaginea unei conștiințe chinuite de eternele întrebări în fața universului interior și al unui cosmos deteriorat” (Marian Popa). Poezia lui Romulus Guga e una deopotrivă de notație și de anvergură (auto)reflexivă, tensiunea confruntării dintre eu și lume putând fi regăsită în versuri sobre, de o limpezime grea de sensuri și de reflexe referențiale. Pe de altă parte, într-un text intitulat Călătorie în memorie, scriitorul însuși subliniază solidaritatea dintre trecut și prezent, continuitatea de idee, faptă și simbol dintre ceea ce a fost și ceea ce este, dintre tradiție și modernitate: “ori de câte ori mă gândesc la trecut, înseamnă că mă gândesc la viitor (...).
Trăiesc în prezent și câteodată mă cutremur că fiecare clipă, fiecare fum de țigară, fiecare lacrimă, fiecare zâmbet se despart de mine și pornesc o lungă călătorie în memorie, se duc și se așază în bogăția cuiva pe care-l invidiez”. În același timp, adevărul, libertatea, frumosul reprezintă, pentru Romulus Guga, elemente constitutive ale unei identități a eului cu sine și cu alții, cu timpul în care trăiește și cu propria sa operă, alimentată de trăiri, imagini, responsabilități diverse: “Calea libertății e una. Calea adevărului e aceeași. Scriitorul, artistul cel adevărat este suma amândurora”. Poemele lui Romulus Guga își regăsesc energia și dinamismul prin recuperarea unei memorii atente la detaliile lumii și la metamorfozele afectivității, astfel încât oglinda devine, pentru poet, o “promisiune fictivă”, într-un timp “menit risipei și visului” (“Acest timp e menit risipei și visului?/ La ce să mă văd în oglinzi,/ Cu această promisiune fictivă,/ Cum să mă cobor în teacă fără luptă?”). Poezia lui Guga se reliefează ca modalitate de reînnoire a limbajului metaforic, prin redarea unor trăiri liminare, sumbre, adânci, în răspărul liricii festiviste a epocii comuniste. Prin poezia sa, prin piesele de teatru (Evul mediu întâmplător, Amurgul burghez), prin cărțile de proză (Nebunul și floarea, Viața postmortem, Sărbători fericite, Adio, Arizona, Paradisul pentru o mie de ani), dar și prin rolul său de constructor, de arhitect cultural, ca redactor-șef al revistei Vatra, Romulus Guga ne oferă imaginea simbolică a unei conștiințe grave, interogative, problematizante.
