Vasile cel Mare (330-379), unul dintre cei trei Părinți capadocieni și singurul care s-a bucurat de cinstea de a fi numit “cel Mare”, și aceasta datorită darurilor speciale cu care a fost înzestrat: mare personalitate eclesiastică, organizator, excelent exponent și apărător al învățăturii creștine ortodoxe, părinte al monahismului răsăritean, reformator al liturghiei. S-a născut la anul 330, în Capadocia, într-o familie vestită pentru noblețea, bogăția materială și spirituală și credința ei cu totul deosebită. Temelia educației sale este pusă de tatăl său, Vasile, profesor de retorică la Neocezareea în Pont, fiu al Sf. Macrina cea Bătrână, și elev al Sf. Grigorie Făcătorul de Minuni. Doi dintre frații săi au ajuns episcopi alături de el: Grigorie de Nyssa și Petru II de Sebaste, iar sora sa, Sf. Macrina cea Tânără, a ajuns un model de viață ascetică. După ce a studiat la Cezareea Capadociei, la Constantinopol și Atena, însușindu-și și aprofundând tot ceea ce era mai bun din cultura păgână, revine în țară în 356 și devine profesor de retorică.
Totodată, Vasile concepe setul de Reguli monahale (Regulele mari și mici) care vor avea un mare impact asupra organizării și dezvoltării monahismului cenobitic în Biserica Răsăriteană. Totodată, înființează o serie de mănăstiri care vor urma regulile întocmite de el. Eusebiu, episcop de Cezareea, sesizând aptitudinile deosebite ale lui Vasile, îl convinge să primească harul preoției. Este hirotonit în 364. Vasile se dedică trup și suflet noilor sale îndatoriri, fiind un bun sfătuitor, remarcabil exeget al Sfintelor Scripturi, stâlp al credinței și sprijinitor al Bisericii. După moartea lui Eusebiu în 370, este numit succesor al acestuia în scaunul episcopal de Cezareea, mitropolit de Capadocia și exarhal diecezei politice a Pontului. Conștient de importanța misiunii sale, Vasile s-a ostenit să fie la înălțimea răspunderilor care îi reveneau.
A încercat să curme schismele și ereziile din întregul Răsărit creștin, prin cuvântări unite cu acțiuni, prin tratate polemice, prin legături practice cu toți, căutând pe unii, trimițând pe alții, apelând, avertizând, blamând, cenzurând, apărând popoarele, cetățile, pe particulari, ajutând pe cei săraci, pe bolnavi și Năpăstuiții soartei. El creează un complex de asistență socială lângă Cezareea, supranumit Vasiliada, pe care Sf. Grigorie îl așază mai presus de cele șapte minuni ale lumii, în materie de credință, îl înfrunta direct pe împăratul Valens, sprijinitor al arianismului și pe trimișii săi. Pentru el, succesul Bisericii era strâns legat de unitatea ei. În acest sens, s-a străduit să mențină relații bune cu Biserica Romei. Personal, i s-a adresat papii Damasus, descriind situația dificilă a Bisericii din Răsărit și invitându-l la un contact direct cu aceasta. Este primul dintre “Cei trei mari dascăli ai lumii creștine și ierarhi”, el însumează adevărata perenitate a Bisericii privită din perspectiva slujirii preoțești.
La mulți ani cu sănătate, cititorilor cu numele de Vasile!
