O carte de publicistică trebuie să fie, în vremea noastră mai ales, dincolo de un volum de bibliotecă, spre lectură în clipe de răgaz, un document al timpului, o filă de istorie cotidiană, scrisă cu “cinste și gramatică” - după cum îi plăcea lui Lazăr Lădariu să-l citeze pe ilustrul gazetar Caragiale (despre care nu știu de ce vorbim atât de puțin, deși a avut o pană extrem de tăioasă, estompată, desigur, de celebrul său contemporan și prieten, Mihai Eminescu - și, de fapt, în epocă, vom mai găsi gazetari puternici între scriitori, precum Vlahuță, Delavrancea, Arghezi mai târziu etc...).
Mai ales în timpul nostru, și mai ales în Ardeal, și în... “cealaltă Românie”, pe pământurile furate, unde, mereu, istoria Neamului a fost mistificată de pana ocupantului, și unde lucrurile nu s-au schimbat prea mult de la Diktat încoace, o asemenea carte e necesară. “Ca să fii român trebuie să poți” - spunea fratele Grigore Vieru, de dincolo de Prutul pe care visase o viață să-l treacă precum contemporanii lui doreau să ajungă pe Lună. Prietenul, românul înlăcrimat, Orpheul de la Pererita, s-a dus între stele și el, să pună de un cenaclu cu Adrian Păunescu, Leonida Lari, cu Ioan Alexandru, cu Doina și Ion Aldea Teodorovici. Li s-a alăturat acum și Lazăr Lădariu. Și, Doamne, câtă nevoie era/ este/ va fi mereu/ de el, de ei!
Din ce în ce mai greu e să fii român într-o Românie în care vânzarea începe de la vârf, cu mână românească, indiferent în ce colț de țară te-ai afla și indiferent cărei categorii sociale aparții, fie că ești țăran de la Vinț, ortac din Roșia ori scriitor în Târgu-Mureș.
“În numele adevărului”, este un volum masiv, în care autorul a selectat editoriale publicate pe parcursul a 4 ani, începând din 2009. Desigur, cartea, care nu este doar un document al clipei, este marcată incontestabil de amprenta, de neconfundat, a lui Lazăr Lădariu, care și-a purtat stiloul pe coala albă vreme de mai bine de cinci decenii. Un scriitor puternic, un gazetar curajos, care nu s-a sfiit niciodată să spună adevărul, asumându-și și riscurile pe care le implică această meserie. Fiindcă jurnalismul nu e o meserie pentru fricoși. Jurnalismul este pentru suflete tari.
Am mai spus, și repet, gazetarul adevărat este ca un soldat care depune jurământul de credință și care se întoarce din luptă ori pe scut, ori sub scut. Ori mori în glorie și lumină, purtat de urmași pe scut, ori sub scut, prizonier al propriei mizerii umane, ca un mercenar demn de dispreț, care se vinde pe arginții Iudei. Nu poți fi lider de opinie dacă nu ai coloană vertebrală. Desigur, asta îți poate atrage o mulțime de dușmani, nu rareori chiar acolo unde te-ai aștepta cel mai puțin. “Ferește-mă, Doamne, de prieteni, că de dușmani mă apăr și singur”, spune poporul și, mai nou, o afirmă și istoricul american Larry Watts.
În cei peste 20 de ani postdecembriști, mai nimic important cu adevărat nu s-a schimbat, cu excepția faptului că presa a dobândit libertate de expresie. Dar, ce folos? Acolo, sus, indiferența și zornăitul arginților acoperă tumultul venit din durerea celor de jos. Trăim într-o Românie care și-a pierdut echilibrul și coloana vertebrală pornind de la vârf, o “Românie moluscă”, cum titrează generalul Mircea Chelaru, într-o Românie care “și-a pierdut rostul”, cum scria, cu amărăciune, gazetarul Brăduț Florescu, unul dintre cele mai viguroase condeie
ale presei tinere, acum aflat în Thailanda, care și-a luat lumea în cap. Dar asta e, unii vor să ne bejenim cu toții. Sau să murim de inimă rea.
Drum lin către stele, Lazăr Lădariu! Arderea ta nu va intra în uitare niciodată!
