“Pasăre călătoare / sau, poate, / bufniță, / sfârșit sau amăgire / am fost; mă cufund încet, / cu oceanul cu tot, / în visul nopților trecute”.
“Zbor” - 6 noiembrie 2001
În primăvara anului 1939, când începeau să bubuie tunurile celui de-Al Doilea Război Mondial, într-o zi de 25 martie, când în urmă cu aproape 2000 de ani Îngerul Gavriil vestea lumii întregi și Sfintei Fecioare Maria că se va naște Fiul lui Dumnezeu Emanuel Mântuitorul, pe firmamentul cerului înstelat, se naște o “mică-mare” stea, în ținutul Idicelului-Sat, din “părinți țărani ortodocși mureșeni, truditori ai pământului străbun”. În iarna anului 2019, în prima zi, în zi de “Cina Domnului”, această stea “mică-mare” cade din pomul Anului Nou, exact în timp cât noi eram invitații de la “Cina Domnului”, și când Pruncul vestit este botezat și primește numele de Iisus. Această stea născută și căzută devine de acum una “călătoare” spre “Câmpiile Elizee”, unde se va întâlni cu moșii și strămoșii săi pe care i-a iubit atât de mult, cu eroii, martirii neamului românesc pe care i-a cinstit cu mare demnitate, cu bunii săi prieteni care erau atât de mulți, printre care Serafim Duicu și Alexandru Toșa, împreună truditori enormi ai Alma Mater, în Heidelbergul Ardealului, cărora le purta un respect profund, respect care vine din anii copilăriei, din învățătura părintească, pe care și-a însușit-o cu sfințenie: “De frica tatălui nu am chinuit hârtia, și nici nu mi-am făcut părinții, neamul și dascălii de rușine”! Ea, “steaua călătoare”, de acum va străbate alte câmpii în căutarea Creatorului cerului înstalat, și dacă va fi să-L întâlnească, cu siguranță, i se vor deschide larg porțile recunoștinței: “Bine, slugă bună și credincioasă, peste puține ai fost pus, peste multe te voi pune, intră întru grădina casei Mele, pentru a primi respectul, dragostea, bunătatea și demnitatea pe care ai arătat-o în viața pe care ți-am dat-o, și ai avut grijă de ea, dar și de grija să nu-mi risipești talanții pe care ți i-am dat”!
Unul din acești talanți a fost cel al “condeiului”, unde ai fost bine inspirat de înaintașul tău, confratele Goga: “Scriitorul trebuie să fie un luptător, un deschizător de drumuri, un mare pedagog al neamului din care face parte, un om care filtrează durerile poporului prin sufletul lui și se transformă într-o trâmbiță de alarmă”.
Când pământul străbun și neamul au fost în pericol, și inima ți s-a învârtoșat pentru dreptate, din nou ai ascultat glasul străbunului Octavian: “În vremile de bătaie, ard focuri în noapte, pe culmile munților. Aceste focuri sunt semnul că războiul a început, că în vale sunt oști gata să lupte. Aceste focuri - un simbol al vegherii nedormite - sunt în frământarea unui neam, SCRIITORII. Scrisul lor e trâmbița fermecată prin care se propagă aspirațiile unui neam”. Domnia ta, “stea călătoare” și “stea călăuzitoare”, ai știut menirea darului vieții primite și te-ai făcut nouă “trâmbiță și alăută”.
Această “stea curajoasă” a fost “copilul neastâmpărat și elevul sârguincios și studentul Heidelbergului ardelean al Universității clujene, apoi cadru universitar, gazetar și parlamentar. Am parcurs, deopotrivă, sezonul înfloririlor și al entuziasmului tineresc, toamna roadelor și asprimea iernilor, a trudniciei muncii de Sisif uneori. Și am ajuns alunecând spre iarna încercărilor. Soră și frate fiindu-mi gazetăria și scrisul, trecător pe scara lumii, martor și luptător pe baricada neliniștii, am înaintat conștiincios în viață până la locul de unde, și înapoi și înainte, pot vedea acum totul”.
Această întreită stea: călăuzitoare, curajoasă și călătoare, în drumul său spre Împăratul Împăraților și Stăpânul Câmpiei Elizeelor, se întoarce și ne spune tuturor acelora care am primit lumina ei, binefacerea ei, prietenia ei, exemplul ei: “Cu fiecare pas / îmi iau rămas bun / de la pământ; / când le spuneam / că eu plec, / ei m-au privit lung, / ceva a tresărit / ca puiul în ou, / ca o inimă / demult pândită / de-o boală; / doar mama, / tristă lumânare, / topindu-se-n zare, / la pod îmi dă / binecuvântarea plecării”.
Aproape la sfârșitul călătoriei, această stea “mică-mare” se va întâlni cu bunul său prieten român, get beget, Grigore Vieru, și-i va aduce aminte propria-i gândire: “NU AM MOARTE, CU TINE NIMIC...!, Eu nici măcar nu te urăsc, / Cum te blastămă unii - vreau să zic, / La fel cum lumina pârăsc // Dar ce-ai face tu și cum ai trăi, /De-ai avea mamă și ar muri? / Ce ai face tu și cum ar fi, /De-ai avea copii și ar muri ? // Nu am, moarte, cu tine nimic, /Eu nici măcar nu te urăsc,/ Vei fi mare tu, eu voi fi mic, / Dar numai din propria-mi viață trăiesc. // Nu frică, nu teamă - / Milă de tine mi-i, /Că n-ai avut niciodată mamă, / Că n-ai avut niciodată copii.”
La sfârșitul călătoriei “de la pământ la cer”, această stea luminătoare va fi așteptată de “Tatăl Creator, Lumină a lumii, Cale și Adevăr”, Care-i va pune în traista colindulu-i, speranța și bucuria revederii și Învierii: “HRISTOS A ÎNVIAT DIN MORȚI, CU MOARTEA PRE MOARTE CĂLCÂND, ȘI CELOR DIN MORMINTE VIAȚĂ DĂRUINDU-LE”.
Această stea, în decursul traseului peren, a fost cu “ONOR ÎNCETĂȚENITĂ” de mulți adevărați patrioți, creștini, oameni cu bun simț, din mai multe popasuri; ea și-a trimis și lăsat razele luminii sale și pe plaiurile sărmășene, ale lui Bătrâneanu, Simonis, și Ovidiu. Îți mulțumim cu lacrimi în ochi, la această oră foarte târzie, STEA CĂLĂUZITORE, STEA CURAJOASĂ ȘI... STEA CĂLĂTOARE.
Cu smerenie, recunoștință și profund respect,
Părintele Ilie
ODIHNEȘTE, Mântuitorul nostru, cu drepții pe robul Tău LAZĂR LĂDARIU și-l așază în rai, unde cetele sfinților și drepții ca luminătorii strălucesc, trecându-i ca un bun greșelile cele de voie și cele fără de voie, și toate cele cu știință și cu neștiință, Iubitorule de oameni. Amin!
