Suntem încă în țara lui Lerui-Ler, unde totul e suflet tremurând, când vorbim de dimineața morții lui Lazăr Lădariu.
Dimineața, zorii, roua îi erau metafore poetice predilecte, de aceea, în ninsoarea urărilor de An Nou, i-am citat versurile din poemul „La picioarele îngerului": Cu mâna întinsă/ asupra mării/ strig./ La picioarele îngerului/ răsare steaua dimineții. Numai că dimineața Întâiului de Ianuarie nu i-a mai însoțit răsăritul cuvântului, ci marea trecere; râurile întorcându-se, iar, la izvoare.
În anii vieții, urcând spre șlefuiri de trăire și creație, de la studenția în mediul literelor clujene la catedra de asistent universitar, de la reporterul din presa scrisă centrală la redactorul-șef al prestigiosului cotidian „Cuvântul liber", de la cărțile de poezie la cărțile-martor, cele de publicistică, Lazăr Lădariu a purtat neostoitul gând de a așeza lumea din jur în ordine, în dreptate, exigență, altruism și neîntreruptă veghe.
De veghe stau... e un vers din poemul „Veghe", laitmotiv în opera dârză pe care Lazăr Lădariu a dat-o literaturii române. A stat cu adevărat de veghe, apărându-i Transilvaniei fruntea de gânduri, sfințenia și vrerea de bine. A cucerit galaxia demnității și adevărului românesc. Veghea lui va rămâne ca puternică zidire în imensitatea timpului. Nimic n-o va șterge, dimpotrivă, va reverbera în valuri de lumină din care ne vom lua curaj și izbândă.
Plinătatea cuvântului, cumpătarea, surâsul sub întindere de mână divină (îi plăcea să spună că își așează umbletul sub aripă de înger), șuvoiul întrebărilor adresate vieții și morții, solemnitatea și neliniștea gândului, învolburarea destinului, răsunetul pașilor prin miezul Transilvaniei i-au dat chip înalt, grație și zbatere, iradiind în tărâmuri atât de roditoare: În zori vor năvăli toate apele fecundității/ vor vâsli toate grădinile/ în mine ascunse/ până la așteptata judecată a fructelor.
Știa că poezia și publicistica sunt sacrificii, că vin (eminescian!) ca niște fluxuri din marile bătăi ale inimii lumii, că sunt mereu răni deschise, călătorii spre lămurirea ființei, că nu de scrierea lor ducem lipsă, ci de receptarea lor dreaptă. A știut că poezia și publicistica sunt cărți de învățătură, arătându-i omului Calea pe care lucrurile să fie privite drept în față, cu orice risc, nelăsând ca împotriva celor ce cinstesc lumina să se îndrepte tunurile zavistiei. Știa că există lume ca lumea și lume ca nelumea. Despre acestea a scris zilnic nuanțând imaginea celui înfășurat în manta-i, purtând arderi de gând și cuvânt, mistuitoarea scriere cu sine, ca pe o datorie sfântă în rostirea adevărului întreg, în toate detaliile și cu toate argumentele, în numele bunului-simț prin care să-și întâmpine cititorul. Fidel cititorilor mei, din respectul adânc ce li-l port, îi îmbrățișez cu aceeași recunoștință și prin această carte. Așa se adresa cititorilor în volumul „Prezent".
A fost în arenă mereu puternic, lucid și cu dor mântuitor luat ca merinde din sătucul de munte al ivirii sale pe lume, Idicel-Sat. Când scrâșnirea și lacrima i-au tăiat în carne vie - „cu toate săgețile înfipte în mine,/ cu rănile însângerate încep ruga,/ cu lacrimi plătit-am încercările toate" - s-a întors în poala de cer a Idicelului și a părinților Fironica și Mihăilă din Crucea Uliței, acum așezându-se pentru totdeauna la rădăcina aceea albastră.
A fost scriitorul care l-a lăsat pe Dumnezeu să-i vorbească, astfel binevestind truda vieții, acum binevestind poemul dalbului pribeag, făcându-ne semn să căutăm bine în sufletul său, așezând ca motto al posterității sale poemul „Caută bine prin sufletul meu" din volumul „Doar lumina deasupra". Îi vom reciti poemul, îi vom reciti poemele, reîntâlnindu-l pe Lazăr Lădariu cu nesațiul său de veșnicie, gata să-și bea potirul până la fund, în jarul adevărului.
Ziua se închide aici? Un poem poartă acest nume: „Ziua se-nchide aici". Se închide doar într-un anume fel, căci Ziua operei sale, mușcând din stâncile zilei - cine ascultă cuvintele mele/ vede cum slovele ierbii/ mușcă lacom din stâncile zilei - se va deschide mereu, mereu, mereu.
