Așa își intitulează Lazăr Lădariu un poem din volumul „Trecerea râului", prefigurând dimineața timpului veșnic, când, sub Marele Ochi, sufletul reintră în rânduiala cosmică dintâi: „În palma stelei de dimineață,/ crinul cel alb,/ aripă de înger,/ pe loc înflorește" sau, dintr-un alt poem al „Trecerii râului": „Doar aici e unicul loc/ unde cu un deget pot împinge/ mătasea întunericului/ dincolo de sunete" sau: „De unde mă aflu acum pot vedea/ cum printre nori pasărea poartă/ sufletul meu în colivie de aur".
Este schimbarea zodiei sau noua naștere, în argumentul lui Mircea Eliade. Desprins din marea comuniune, din ceea ce criticul Ion Pop numea în comentariile sale despre Lucian Blaga „rotunjimea originară", sufletul încărcat de vicleșugurile finitului, de înfățișările lumii divizate între bine și rău, se eliberează prin reașezarea în câmpul matricial al originarității. Imagini ca zdrențele gândurilor, carul cu roți mari de gheață, copacul veninului, zăpezile speriate trec prin starea de veghe a poetului, limpezindu-se la picioarele Îngerului, în respirația celuilalt timp și a celuilalt trup. „Când un altar se prăbușește aici - scria Nichifor Crainic în Nostalgia Paradisului - lumina dumnezeiască aprinde dincolo sumedenie de altare." Peste timpul ce a ultragiat biografia poetică („mă întorc gârbovit/ cu toate săgețile înfipte în mine/ cu rănile însângerate încep ruga, cu lacrimi plătit-am încercările toate...), inundă lumina transcendentă. Vicleșugurile finitului încetează. Începe acordul omului cu Sinele. Vâslele timpului („încercările toate") trec în Ve-cerniile memoriei, poetul dându-și viața în mâinile poeziei, în acordurile cântecului de heruvimi. Timpul „urcușului", cel al unei noi dimineți, ( Dimineața de mâine „ninge cu iarbă / și scrie cu fluturi") acoperă clipa dezolantă a încleștării dintre Lut și Duh, dintre iezii albi și lupii bătrâni, dintre noapte și zori, aducând starea de grație, cea a plecării genunchilor în vecernia jertfei și a iertării: „Acum, când mă las răstignit pe cuvintele mele (...) văd părul de aur/ al luminii,/ văd înflorind/ tot ce până acum rodire n-a fost."
Sunt fibrele tari ale poeziei lui Lazăr Lădariu, ale unei personalități lirice integrate în harta sigură a valorii poeziei noastre contempo-rane, cum aprecia Alex Ștefănescu în prefața volumului de debut al lui Lazăr Lădariu, „Câmpuri cosite de ceață". Căci, dintre poeții formați în jurul revistei „Vatra", consemna criticul literar Cornel Moraru, Lazăr Lădariu a intuit poate cel mai acut rostul creației ca formă a rezistenței spiritului.
Cu vădită dorință de modernitate, dar și cu instinctul cântecului obârșiei („Eu mă întorc și astăzi la locul ivirii mele, la sătucul care m-a dat lumii, cu oameni atât de cinstiți și frumoși pe care trebuie să-i pomenersc, dându-mi putere să merg mai departe. Îmi cunosc forțele, dar trebuie să existe și acest reazem."), Lazăr Lădariu se mistuie în flacăra cuvântului pe care o răsădește în fiorul timpului etern: „flăcări erau cuvintele mele, în văpăi răsădite".
