Mi-a ieșit în cale, pe principala alee pietruită a tristului cimitir, o gingașă floare roșiatecă și parfumată, întâmplător căzută din bogatul buchet tricolor al coroanei Asociației Cultural-Patriotice “Avram Iancu”, filiala Mureș. Înfrigurată precum era, de cum am ridicat-o de pe jos, dintr-o dată s-a înviorat la căldura palmelor mele și a fierbințelei-reci a lacrimilor ochilor mei, invitându-mă, parcă, să stăm puțintel la vorbe șoptite. Suprapuse peste liniștita tânguire a cântărilor preoțești de înmormântare. Așa se face că la a ei întrebare întrebătoare: “Cine-i acel plăpând OM din coșciugul învelit în giulgiu-i alb?”, i-am răspuns că este vechiul și bunul meu prieten gazetar și scriitor-literat: LAZĂR LĂDARIU. Un român adevărat. Fiu de țărani-plugari din sătucul Idicel-Pădure. Un Om între Oameni. Vrednic de laudă și de neuitată amintire. Zămislit din pământul nisipos al luncii mijlocii a Văii Mureșului. Adicătele: de la Petrișul regretatului universitar-taragotist Pavel Tornea și până dincolo de Deda natală a istoricului-academician Vasile Netea și a pictorului-scriitor Radu Ciontea, fondatorul pe țară al “Vetrei Românești”. Iar de acolo și mai departe, în susul Văii Mureșului, mergând până sub zidurile de fortăreață ale castelului medieval de la Brâncovenești. După care, pe punțile și podețele arcuite peste apele înghețate, cale de o postate bună de drum, ajungi până la porțile gospodăriilor și caselor cu hornurile fumegânde, situate chiar sub streașina înzăpezită a munților împăduriți ai Gurghiului. “Aaaa... Da, da! Desigur. Îmi amintesc de el. E acel Om-Poet care, în măiestrele sale versuri, m-a cântat și încântat atât pe mine, cât și pe celelalte flori înmiresmate ale Pământului. Mi-aduc aminte că primăverile obișnuia să admire cu glas ritmat și muzical, de poet și compozitor, albul petalelor ghioceilor. Verile, covorul multicolor al florilor de câmp. Păstrând frunzișul ruginiu și foșnitor al codrilor și livezilor drept motiv de inspirate stihuri tomnatice. Pentru ierni alegând atât promoroaca gerurilor și încântătoarele flori de gheață ale ferestrelor, cât și drumurile și potecile săniilor troienite de albul zăpezilor. După care, acea încântătoare floare a continuat: “Dar tu, străine-povestitor, cine ești? De unde vii și încotro te duci?” I-am răspuns că am fost și sunt ceea ce putea să vadă și să priceapă chiar și ea, ca floare plăcut mirositoare. Adică: un simplu călător prin lumea asta mare. În legătură cu celelalte întrebări iscoditoare ale sale i-am spus că încă n-am a ști nici de unde vin și nici unde mă voi duce. Cu atât mai puțin, când s-o nimeri să fie această ducere fără cale de întoarcere! Se nimerise să fie tocmai momentul șoptitei convorbiri, atunci când, căzând pe gânduri-gânditoare, gingașa floare de gheață a coborât din căușul călduț al palmelor mele, așternându-se să doarmă pentru totdeauna lângă crucea recelui mormânt, înfrigurat și înfrumusețat de puținătatea fulgilor de nea!
Marți, 15 ianuarie, atunci când clopotele bisericilor românilor târgumureșeni vor vesti credincioșii că va fi sosit vremea începutului slujbei vecerniei înserării, prietenul meu, mult regretatul “Lăzărică al Idicelului Sat și Idicelului-Pădure”, își va putea aduce aminte că acele prelungi sunete de aramă amintesc românilor și României cel de-al 169-lea jubileu al zilei de naștere a poetului Mihai Eminescu. Cel care, în întârziatul sfârșit al verii anului 1866 se închina în fața icoanelor altarului multisecularei “Bisericuțe de lemn”. Lăcaș sfânt, din vecinătatea mormântului pe a cărei cruce de piatră cioplitorul a dăltuit, cu câteva zile în urmă, numele de LAZĂR LĂDARIU. Iar alăturat lui: 25 MARTIE 1939 - 1 IANUARIE 2019, datele începutului și sfârșitului vieții sale din această lume.
Notă: Și ce fericită întâmplare neîntâmplătoare! Aceea pe care drăguțul Dumnezeu a rânduit-o astfel încât să încerce a sta stavilă în calea nefireștii uitări omenești! Ca urmare, dacă urmașii urmașilor românilor târgumureșeni vor continua să vină la “Biserica de Piatră” și la “Biserica de Lemn”, pentru a lua parte la slujbele religioase de la cumpăna dintre ani, bănuiesc că acei preoți evlavioși nu vor uita să pomenească numele a măcar doi dintre oamenii de vază care se odihnesc în pământul cimitirelor ce le împresoară mândrele și vechile sfinte ctitorii. Sunt cele ale mureșenilor RADU CIONTEA și LAZĂR LĂDARIU. Cei doi fiind buni prieteni și tovarăși de bucurii trecătoare și de necazuri uitătoare.
