* Calea iluminării creștine este atât de spinoasă, iar dificultățile atât de mari, mai ales în prezent, încât numai elementele călugărești cu rară și excepțională vocație, într-un mediu prielnic de austeritate ascetică, ar putea năzui să ajungă acel paradis al regăsirii spirituale. Viața noastră publică, cu instituțiile și directivele ei, este stăpânită de mentalitatea laică ce a căzut ca o brumă groasă pe câmpurile sufletești ale poporului nostru. Una din soluțiile capabile să transfigureze viața spirituală a națiunii este monahismul, care țintește să creeze oameni de caracter, buni, cuvioși și înțelepți, după însăși semnificația originară a călugărului, care în limba greacă se tălmăcește “bătrân frumos”. Această bătrânețe frumoasă provine, fără îndoială, dintr-o armonizare a vieții sufletești cu cea trupească, trăite după un anumit îndreptar și într-un anumit mediu.
***
* Când rugăciunile noastre nu se împlinesc sau când nu vedem rezultatul dorit al acestor rugăciuni, nu trebuie să ne plângem că nu suntem ascultați. Dimpotrivă, trebuie să fim convinși că “nu știm să ne rugăm cum trebuie” (Romani 8, 26) sau, cum zice Apostolul Iacob: “Cereți și nu primiți, pentru că cereți rău, ca să risipiți în plăcerile voastre” (Iacob 4,3). În aceste cazuri, Dumnezeu nu poate să ne îndeplinească cererea, pentru că El vrea binele nostru, vrea să trăim. Se spune undeva că un părinte trecea odată cu copilul său printr-o pădure. Fiindu-i frică, el a cerut mâna tatălui său și acesta i-a dat-o, fiindcă îl iubea. Ajungând la o groapă, copilul l-a rugat pe tatăl său să-l ia în brațe și tatăl l-a luat fiindcă își iubea copilul. Văzând niște boabe de fragi, băiatul le ceru tatălui său, care l-a servit, fiindcă îl iubea. Într-un loc, copilul a întins mâna după mătrăguna cea veninoasă și a cerut-o și pe aceasta de la tatăl său. Dar părintele nu l-a ascultat, fiindcă îl iubea și voia să-l ferească de rău. Așa procedează și Părintele ceresc, îndeplinind cererile folositoare și neascultând pe cele păgubitoare. De aceea se cade să spunem la orice rugăciune: “Fie voia Ta, Doamne!” Evraghie Ponticul ne grăiește astfel: “Nu te mâhni dacă nu primești pe dată de la Dumnezeu ceea ce Îi ceri; înseamnă că El vrea să-ți facă și mai mult bine pentru statornicia ta de a rămâne cu El în rugăciune”.
***
* DREPTATEA este virtutea care cere să se dea fiecăruia ceea ce este “al său”. În accepția largă a noțiunii, dreptatea însumează toate virtuțile, și sub aspect religios moral-creștin primește înțelesul de sfințenie. Căci cine dă, în orice privință, fiecăruia ce i se cuvine, evident, practică toate virtuțile, împlinește întreaga ordine morală, iar el însuși este moralmente desăvârșit, adică sfânt. De fapt, în paginile Sfintei Scripturi, cuvântul dreptate are adesea înțelesul de sfințenie, condiție necesară pentru dobândirea vieții veșnice. Astfel, Mântuitorul spune: “De nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor și a fariseilor, nu veți intra întru Împărăția cerurilor” (Matei 5, 20) și de aceea El fericește pe cei ce flămânzesc și însetează după dreptate (Matei 5 5). Dar, pe lângă înțelesul larg de virtute generală, dreptatea are și sens restrâns de virtute specială, făcând parte din grupa virtuților morale, numite cardinale. În iconografia creștină, dreptatea este reprezentată prin chipul unei fecioare sau al unui înger, ținând într-o mână perfect echilibrată, spre care privește Dumnezeu, și în cealaltă mână o sabie, tot simbol al dreptății.
Din volumul “HRISTOS, SALVAREA NOASTRĂ”
