Anul 2019 a fost declarat de Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române un an omagial dedicat satului românesc, cu toate valorile lui care de-a lungul timpului l-au făcut să răzbată prin istoria destul de zbuciumată a poporului nostru. Probabil gândul acesta a fost și pentru că, de foarte mulți ani, satul românesc este neglijat, minimalizat și cu toate acestea el, satul tradițional, sau mai puțin tradițional din zilele noastre, se încăpățânează să existe, să funcționeze chiar dacă uneori și pe alocuri după parcă alte legi, ale modernității, dar cu siguranță după niște legi firești ale existenței omului pe acest pământ.
Cultura populară românească s-a format odată cu poporul din care facem parte, ca o cultură carpato-danubiano-pontică, în care s-au topit, într-o sinteză originală, elementele de tradiție preistorică, cu cele de origine dacică, romană și bizantină. Privită în ansamblul ei, pe lângă vechimea de necontestat, prezintă încă două caracteristici fundamentale, continuitatea și unitatea în timp și în spațiu. Categoria socială care a creat această vastă cultură a fost țărănimea.
În epoca medievală, satele cuprindeau marea majoritate a populației, peste 90%, locuitorii acestora jucând rolul hotărâtor în viața comunității. Începutul satelor, așadar, se pierde în negura vremii. Pe teritoriul țării noastre, primele dovezi arheologice ale existenței satului datează din Neolitic. Putem spune, fără doar și poate că poporul român s-a format “într-un sat”. Începând cu secolul XIII, când avem primele documente scrise despre existența satelor, acestea aveau niște structuri sociale de o complexitate uluitoare: aveau un teritoriu de existență a lor, fiecare membru al satului avea o bucată de pământ, pășune, livadă, pădurile, apele, pășunile erau la comun în administrare.
Peste toate acestea, însă, satul era învăluit într-o lucrare deosebită, o lucrare a credinței comune strămoșești. Toate documentele, după statisticile administrative, gospodărești, sociale, remarcă acest aspect al comunității spirituale existente. Întreaga așezare era construită în jurul Bisericii strămoșești, rezultând de aici toate celelalte aspecte: sentimentul familiei, grija de buna creștere a copiilor, solidaritatea comunitară, frumusețea portului și a cuvântului, demnitatea și modestia locuitorilor satului românesc.
Satul românesc a fost și este un exemplu de organizare omenească. Într-o asemenea organizare, liderii se alegeau firesc, trebuind să dea dovadă de pricepere. În cadrul satului, comunitatea evolua în întregul ei, dar nici persoana nu era diminuată, ci dimpotrivă, stimată, promovată.
Deși acum satul românesc se află întru-un declin demografic extraordinar, sub presiuni financiare existențiale, lipsă de modele, totuși credem că satul românesc prin preoți devotați, primari gospodari, învățători și profesori calificați, oameni cu demnitate, vor ieși biruitori în a nu-și pierderea esența existenței lor.
Omagierea satului românesc în esența lui, în toată complexitatea lui în acest an, ne dă ocazia fiecăruia dintre noi să apreciem valorile autentice ale satului nostru, pe cei care s-au trudit trup și suflet la rezistența lui de-a lungul veacurilor și a diverselor regimuri politice trecute, să păstrăm ceea ce mai există prin ele, ca o moștenire inestimabilă, și ceea ce este mai important,
să transmitem generațiilor care ne vor urma acest sentiment de apartenență față de satul românesc a fiecăruia dintre noi.
