* Fără Hristos, viața pământească a creștinului este încruntare și zbucium, iar dincolo de moarte vom fi osândiți pentru că nu I-am acceptat invitația iubirii și iertării Sale. Hristos este trist, văzând că-I refuzăm chemarea Sa și dorința de a rămâne cu El, Mântuitorul și Binefăcătorul nostru, al tuturor. O mamă povestește că a petrecut o vară întreagă împletind o flanelă frumoasă, un pulover pentru fiul ei, ca acesta să-l ia când merge la facultate. După ce i l-a oferit, el i-a spus: “Mulțumesc, mamă, dar eu nu doresc acest pulover”. Apoi l-a aruncat pe scaun și a plecat. Mama povestește cât de rănită s-a simțit în adâncul sufletului ei. O tristețe asemănătoare experimentează Dumnezeu când vreunul din copiii Săi Îi refuză darul, cel mai minunat dintre toate darurile: promisiunea vieții veșnice. Acest dar este convertit deja în iubire. El este croit să întâmpine cele mai profunde nevoi ale noastre. Dumnezeu se bucură când îl acceptăm. Dar câtă mâhnire ne copleșește pe noi și Dumnezeu, atunci când refuzăm darul său de dragul castelelor de nisip și al nimicurilor acestei vieți.
***
* Creștinul adevărat trebuie să-L mărturisească pe Hristos prin tot ceea ce face și spune. În slujba mărturisirii lui Hristos se găsesc și anonimii dascăli ai satelor, care inițiază în taina scrisului și cititului pe “voinicii pământului” și le dăltuiesc în suflet iubirea de glia strămoșească și de poporul din care au răsărit. Ei sunt, potrivit comparației lui Octavian Goga, flacără orbitoare, ivită la orizont, reprezântând principiul continuității de muncă persistentă și metodică. Figura învățătorului de țară a rămas până astăzi un simbol al cunoașterii mai profunde și o receptare mai atentă a realității satului, asigurând legătura cu pământul pe care trăim, cu tradițiile locale, cu poporul, cu arta și folclorul acestuia. “Dascălul”,atât de elogiat de marii poeți și scriitori, este întotdeauna consecvent în ideea legării școlii de societate, de viață. “Apostolatul dăscălesc nu-i profesiune, ci misiune sfântă care cere jertfe”.
***
* Munca oamenilor de știință este, de asemenea, un apostolat în slujba mărturisirii adevărului. Aplecat asupra microscopului sau pornit pe calea explorărilor primejdioase, adevăratul om de știință își găsește mulțumirea în truda neîntreruptă de a descoperi tainele lumii și ale vieții. Oamenii de știință, în majoritatea cazurilor, rămân cu satisfacția sufletească, sunt covârșiți de sentimentele intelectuale pe care le trăiesc. Beneficiile și aplicările muncii lor aparțin colectivității, în timp ce ei, uneori culeg amărăciuni din cauza ingratitudinii omenești. În istorie găsim numeroase exemple de oameni care au săvârșit binele fără să aștepte nicio răsplată. Astfel, Giordano Bruno nu a suportat moartea martirică pentru a-și face o plăcere, nici Socrate n-a luat otravă pentru fericire.
Din volumul “HRISTOS, SALVAREA NOASTRĂ”
