Oricât de europeni am fi noi, românii, nu putem neglija și nici face abstracție de faptul că suntem vecini cu Rusia. Statul mamut al lumii, cu o întindere de peste 17 milioane kmp, pe două continente: Europa și Asia, stat cu uriașe rezerve naturale și imens potențial material și uman, care, dacă luăm în considerare doar aceste aspecte intrinsece, are un cuvânt greu de spus în geopolitica mondială, inclusiv europeană. Lucrul acesta n-a fost de când lumea, ci doar de pe vremea țarului Petru cel Mare (1762-1725), sau mai bine zis după moartea acestuia, când urmașii săi au început să pună în practică Testamentul acestuia, un mesaj precis și concret, de-a dreptul diabolic, către viitorimea rusă, privind locul și rolul pe care trebuie să-l joace în concertul popoarelor lumii, îndeosebi ale Europei. Toate acestea, după principiul machiavelic, “scopul scuză mijloacele”, stabilind cu exactitate căile și modalitățile de înfăptuire, testament pe care noi l-am publicat integral în cuprinsul editorialului de joi, 10 ianuarie 2018, și care poate fi consultat și pe Internet.
Esența acestuia este de fapt o povață extrem de versată, cum pot fi cucerite Europa, și o parte a Asiei, de interes pentru Marea Rusie, și cum poate fi menținută, ca o permanență, această dominație peste ani și ani, posibil în vecii vecilor. Ceva de-a dreptul diabolic, și ne întrebăm ce s-ar fi întâmplat dacă acest faraonic document, dar pe deplin realizabil, n-ar fi fost descoperit de către ambasadorul Franței la Sankt Petersburg, la 1757, în biblioteca celebrei țarine a Rusiei, Ecaterina a II-a (1741-1761, a cărei viață romanțată o putem urmări la televizor, în episoade), ținut secret la Paris până la 1846, când a fost dat publicității, spre cunoaștere.
Fără îndoială, acest document, care a dat fiori marilor șefi de stat, pus în practică cu sfințenie, de-a lungul celor trei secole care s-au scurs, de către toți liderii politici ai Marii Rusii, inclusiv sovietică, au influențat puternic mersul istoriei, în sensul în care-l știm cu toții. Ne întrebăm însă ce s-ar fi ales din civilizația noastră de azi, bună-rea, dacă modul de acționare al Rusiei în viața politică și geostrategică ar fi rămas doar un secret al acesteia, fără ca celelalte țări vizate să-i poată cunoaște intențiile, pentru a-și lua măsuri de prevenție.
Chiar dacă nu s-a putut anihila totul, prin cunoașterea acestor intenții, europenii au reacționat în decursul epocilor, și drept contramăsuri de proporții din partea celor puternici se înscriu celebrele campanii: a lui Napoleon Bonaparte în Rusia (1802-1812), cât și cea a lui Hitler, în cel de-Al Doilea Război Mondial, (1940-1944), împotriva Uniunii Sovietice, ambele cu scopul de a anihila sau distruge forța acestui colos amenințător pentru întreaga civilizație a Europei. Deși soldate cu eșec, ele au constituit replici dure la prevederile din Testamentul lui Petru cel Mare care vizau textual desființarea acestor două țări, dar și a altora, precum România, cât și dominația asupra întregii Europe.
Dar să vedem, în câteva cuvinte, cine sunt acești ruși. Ei fac parte din marea familie a slavilor, ce au migrat din nordul actualei Rusii (izvoarele Volgăi și zona Kaliningrad), invadând în secolele V-VII e.n., spații mari ale bătrânului continent (polonezii, cehoslovacii, slovenii, croații, sârbii și bulgarii), centrul acestuia și în Balcani, iar ucrainenii și rușii, nordul și estul Europei.
Cu toate că istoria nu consemnează evenimente dure ale acestui proces de reașezare, slavii s-au înfipt bine în aceste noi pământuri, păstrându-și în timp perenitatea, asimilând în același timp băștinașii, cu excepția Daciei, mai precis a Daco-României. Avându-i în coaste pe mongolii lui Gingis-Han și Timur-Lenk, care dominau stepele asiatice, slavii din răsărit n-au putut face cine știe ce, multă vreme, dar dintre aceștia, cei mai activi au fost ucrainenii care au întemeiat, la 880, Rusia kieveană,cel mai puternic stat al slavilor de răsărit. După distrugerea acestuia de către invazia mongolă (1241), cnezatul Moscovei a fost cel care a renăscut din propria cenușă (1263-1721), el devenind astfel și embrionul Imperiului rus, impunându-se prin cuceriri vaste până în Siberia.
Încreștinându-se în rit ortodox, la 988, rușii au câștigat teren și în raport cu mongolii, dar și cu turcii în decursul veacurilor ce au urmat. Dar cel care avea să-i marcheze istoria a fost țarul Petru cel Mare (1672-1725), autorul testamentului de care am vorbit, și apoi, nemțoaica devenită țarina Ecaterina a II-a (1729-1796), căsătorită cu unul din nepoții celebrului țar care din motive de sănătate mintală a eșuat, fiind în cele din urmă asasinat.
Venită din Germania și educată în spirit iluminist, Ecaterina a II-a, preluând frâiele imperiului, a fost prima care s-a străduit să materializeze testamentul lui Petru cel Mare, punându-și ambiții serioase atât pentru emanciparea și modernizarea Rusiei, cât și pentru a o impune ca mare putere, pentru început, mai ales împotriva Imperiului Otoman, foarte întins în preajma granițelor acestuia.
Din dorința de a ajunge cât mai repede la porțile Constantinopolului, (una din marile neîmpliniri ale lui Petru cel Mare), Ecaterina a II-a avea nevoie de cale liberă spre Marea Neagră și Marea Egee și, în consecință, a găsit de cuviință că acapararea Crimeii de la turci ar fi primul pas în acest sens. Vedeți câtă similitudine cu realitățile de azi? În urma războiului ruso-turc (1768-1774), Rusia își adjudecă Crimeea, dar și teritoriile cuprinse dintre Bug și Nistru. În urma acestei extinderi, Rusia devine, din anul 1792, pentru prima dată în istorie, vecină directă cu Moldova.
Învingând Turcia în mai multe războaie și transformându-se în protectoarea ortodoxismului, Rusia a reușit să-și impună influența printr-un anume gen de protectorat și asupra țărilor ortodoxe din arealul turcesc, cum a fost și cazul principatelor române. Acest gen de amestec în treburile interne ale principatelor române s-a extins apoi și asupra altor domenii, astfel încât putem spune că rușii și-au înfipt destul de bine picioarele în pământul românesc încă din acei ani, consolidându-și apoi poziția prin aplicarea Regulamentul organic, un set de legi și principii menite să modernizeze țările române. Protectoratul acesta religios, coroborat cu abuzurile Porții Otomane, mai ales în destituirea și numirea domnitorilor, a dus în acea vreme, la crearea în rândul unor boieri și domnitori români chiar a ideii de unire a Țărilor Române cu Rusia, reluându-se astfel această temă discutată, pe la 1711, de către domnitorul Dimitrie Cantemir cu țarul Petru cel Mare. Iar dacă acest “deziderat” nu s-a împlinit în decursul acelor vremuri, norocul nostru, după ce ne-am vindecat de acea tandrețe, a venit din partea Turciei și a Franței, începând cu Napoleon Bonaparte.
Cu toată “dragostea creștinească” ce ne-au purtat-o la acea vreme rușii, aceasta a pălit de fiecare dată în fața intereselor politice ale Rusiei. Așa, de pildă, la cererea Austriei de a-i ceda o fâșie din nordul Bucovinei, generoasă, nevoie mare, ea i-a oferit fără niciun drept, la 1775, o jumătate din acest teritoriu. De asemenea, la 1812, când desfășura pe pământul Moldovei, acțiuni împotriva turcilor, presată de înaintarea armatelor franceze ale lui Napoleon spre Moscova, rușii și-au retras efectivele de aici, luând cu ei și o parte din teritoriul Moldovei, pe care l-a și numit Basarabia, și pe care noi nu reușim să-l recâștigăm nici astăzi.
Dar acestea nu sunt singurele momente de răscruce, românii, mai ales moldoveni, simțind pe pielea lor efectele transpunerii în practică a prevederilor Testamentului lui Petru cel Mare, care într-un anumit pasaj sună astfel: “A face să intre trupele moscovite și a le ține în țări străine până ce va veni ocaziunea pentru ca să rămână acolo pentru totdeauna. Dacă puterile vecine se opun, a le potoli momentan, îmbucățind din țară până ce se va putea lua tot ce este de luat.”
Pe lângă tristele și dureroasele experiențe pe care noi, românii, le-am avut și le avem întâmplate, sunt foarte multe lucruri de spus, care erau să se întâmple în relația cu Rusia, dar, din fericire, n-au avut loc. În realitate este o minune cum noi, românii, un lac latin într-un ocean slav, am reușit să supraviețuim până la această dată, scăpând, ca prin urechile acului, de efectele distrugătoare ale unei politici de acaparare. Despre aceasta, în editorialele următoare.
