* Pilda “Fiului risipitor” este una din cele mai frumoase din Sfânta Scriptură. Scena acestei pilde este menită să ne arate că atunci când facem un pas să ne întoarcem la Dumnezeu, după ce am păcătuit, El aleargă să ne întâmpine pe noi, să ne cuprindă în “brațele părintești” ale iubirii Sale îndurătoare. Dacă am greșit, se cade să nu renunțăm, ci să ne sculăm și să venim înapoi la Tatăl, întocmai ca fiul rătăcitor. Și Dumnezeu ne va primi nu ca pe niște criminali, ci ca pe musafirii Săi cinstiți. Nu trebuie să ne simțim rușinați când descoperim că avem în inimă această înclinare spre rău, care ne va însoți atâta timp cât vom trăi, întrucât nimeni nu este scutit de povara aceasta. Trebuie doar să ne recunoaștem greșeala cu multă smerenie și să ne căim pentru ea cu adânc regret. Fiul unui împărat s-a dus odată să viziteze o închisoare. El a cercetat celulă cu celulă și a întrebat pe toți pricina care i-a adus după gratii. Rezultatul a fost că toți au început să se dezvinovățească. Unul a spus că e victima unei greșeli de judecată, altul că n-a fost mai prevăzător și așa mai departe; fiecare voia să apară nevinovat, deci vrednic de grațiere. La urmă a găsit un tânăr într-o celulă, care întrebat cu ce a greșit a răspuns: “Am comis multe crime și ticăloșii. De părinți n-am ascultat, o meserie serioasă n-am deprins, m-am ținut de tovărășii rele, am făcut moarte de om, vedeți, după dreptate, îmi ispășesc crimele”. Auzind aceste mărturisiri, prințul s-a bucurat și a zis: “Cum de țineți așa un ticălos între atâțea oameni de treabă? Luați-i cătușele și lăsați-l să iasă de aici”. Înțelegem de aici că toți răii de aici au mințit. Nimeni n-a avut curajul să-și recunoască fărădelegea, cu excepția tânărului, care recunoscându-și greșelile, a primit îndurarea prințului. Tot așa este și cu Dumnezeu, Tatăl nostru ceresc.
***
* Creștini fiind, trebuie să ne luptăm cu păcatele, cu patimile, cu gândurile rele, cu ispitele tinereții, cu slăbiciunile bătrâneții și cu săgețile ucigașe ale diavolului. Dacă dăm dovadă de vitejie, atunci vom avea răsplată, căci, precum zice Sfântul Apostol Pavel, numai cine se luptă după lege, acela se încununează (II Timotei 2, 5). Dezertorii n-au fost niciodată încununați. În pace, în război, în fața adevărului și a tentațiilor de multe feluri, în sărăcie sau în bogăție, sub apăsarea nedreptății și în nefericire și în toate situațiile vieții pământești, avem nevoie de curaj statornic. Bărbăția creștină este semnul puterii lui Dumnezeu care lucrează în noi, este tăria morală care ne ajută să biruim dificultățile și ne dă încredere în mijlocul frământărilor de orice fel. Descurajarea este o boală sufletească, este moartea curajului și a credinței în Dumnezeu. Așadar, se cade să urmăm pilda bărbăției biruitoare a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, încrezători în promisiunile lui Hristos, Care ne spune: “Cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui” (Matei 24, 13).
***
* Credinciosul care și-a înfrumusețat ființa cu virtuțile lui Hristos, cu iubirea și smerenia, cu bunătatea și blândețea, cu răbdarea și jertfelnicia, a dăltuit în sine chipul lui Hristos și a întruchipat în ființa sa sfințenia Lui. Virtuțile sunt o măsură a îndumnezeirii noastre. Practica acestor virtuți este o adevărată participare la ființa lui Hristos, o împărtășire din El. Dar, întrucât viața morală este dezbrăcare de omul cel vechi și îmbrăcare în omul cel nou, creștinul poate trăi și crește în Hristos, pe calea virtuților, numai prin curățirea de patimi și prin comuniunea sacramentală cu Hristos Domnul, Care este “Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6).
Din volumul “HRISTOS, SALVAREA NOASTRĂ”
