CÂND VORBIM DESPRE EMINESCU, MAI BINE SĂ TĂCEM…

„A vorbi despre poet este ca și cum ai striga într-o peșteră vastă: nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă și să legene din depărtare delicata lui singurătate. Într-un fel, Eminescu e sfântul prea curat al versului românesc. Din tumultul dramatic al vieții lui s-a ales un crucificat. Pentru pietatea noastră depășită, dimensiunile lui trec peste noi, sus, și peste văzduhuri (…). Dacă aș râvni să agăț de constelația lui Eminescu o lumină, ar fi o neînchipuită îndrăzneală: constelația fuge mereu, se depărtează, cine ar putea să o ajungă? (…) Cum s-ar putea reda portretul umbrei și al timpului neistrevit?" (Tudor Arghezi)

„Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare, / Splendid ca o ironie, cu priviri nepăsătoare; / Iar dasupra tuturora va vorbi vreun mititel, / Nu slăvindu-te pe tine, lustruindu-se pe el / Sub a numelui tău umbră…" (Mihai Eminescu)

… La fiecare mijloc de ianuarie, odată trecute marile chiolhanuri de sfârșit de an și aghesmuirea de Bobotează - cu hectolitri de apă sfințită, îmbuteliată în sticle de votcă, de ulei sau în diverse bidoane de plastic, întru iertarea necondiționată și integrală a păcatelor - importanți reprezentanți ai culturii la nivel de cartier, asociații de proprietari și scară de bloc ne reamintesc, cu pioșenie, că, fix pe 15 ale lunii, e cazul să ne amintim de Eminescu, după care, timp de 364 de zile, ne putem vedea liniștiți de subiectele cu adevărat importante (ca de exemplu, suferințele unui îndrăgit fost popă și evazionist fiscal; supărarea unei îndrăgite interprete de muzică populară, care se sfădește cu soră-sa, pe micul ecran, fiindcă aceea o face în toate felurile, ceea ce nu e adevărat, fiindcă dânsa e femeie cinstită, ceea ce soru-sa nu e; neplăcerile cauzate de hemoroizi; remedii miraculoase pentru dureri de oase etc.).

Reprezentanți de frunte ai unor organizații, fundații și asociații foarte culturale (deși unii nu pricep, în ruptul capului, cum de virgula n-are ce căuta între subiect și predicat) dau o raită de recunoaștere în jurul statuilor și busturilor poetului, de pe cuprinsul țării, constatând cu patriotică și proletară mânie, că ele se află într-o stare „de-plo-rabi-lă", acoperite de mâzgă și „mizerii" de păsări, că „mâini criminale" au smuls câte o literă sau două din numele inscripționat pe soclu. Prin intermediul unor comunicate de presă mustind de revoltă, primarii sunt somați să remedieze situația, să pună mâna pe detergent și pe lopată, să „curățească" zona de gozul adunat peste primăvară, vară și toamnă, să lustruiască monumentul, să-l fac lună și bec, doar e vorba de „Luceafărul poeziei românești", de „Poetul-nepereche", de „Domnul Ieminescu" - de zeci de ani nu ne duce mintea să mai găsim vreo altă metaforă pentru a defini, simplu și lapidar, singurul geniu care i-a fost și-i va fi, în veci, hărăzit acestei nații.

An de an, „mititeii" sunt tot mai mulți și mai agresivi, chinuind limba română cu textele lor jenante, la limita dintre aberație și indecență, în râvna lor asudată, de a „agăța de constelația lui Eminescu" palida, mărunta, neînsemnata lor „lumină".

An de an, „mititeii" se „lustruiesc" tot mai abitir, se întrec în „manifestări" și „acțiuni", „conferențiază" în simpozioane și mese rotunde, bucuroși să se audă vorbind, recitându-și propriile făcături, cel puțin, la fel dacă nu chiar mai valoroase, desigur, decât poezia acestui „ins mic, păros și murdar" - conform unor „eminescologi" postdecembriști (preluați, cu veselie, de autorii unor manuale alternative).

Vreme de o zi, televiziunile (unele) și gazetele specializate în crime, furturi și violuri se simt obligate să-i acorde un mic „spațiu de emisie", încă nehotărâte dacă se spune corect: „comemorăm aniversarea" ori „sărbătorim comemorarea". (Ce interesant: toți lăcrămează de emoțiune când își aduc aminte de „lacul cel albastru încărcat cu flori de nufăr", dar nimeni nu-și dorește să moară „în liniștea serii, la marginea mării", ci, eventual în fruntea bucatelor țării).

Vreme de o zi, politruci, culturnici și poetaștri își amintesc, cu duioșie, cum au învățat ei, pe de rost - sub amenințarea notei 4 la Română - „Doina", și „Scrisoarea III", și despre „teiul sfânt" și „codrule, codruțule"… „din zeama cărora se hrănește azi atâta lume politică și lacomă de succes".

Observația - cu termen de valabilitate nelimitat - îi aparține lui Caragiale, care, scria, la trei zile după moartea poetului: „Și dacă am plâns când l-au așezat prietenii și dușmanii sub teiul sfânt , n-am plâns de moartea lui; am plâns de truda vieții, de câte suferise această iritabilă natură de la împrejurări, de la oameni, de la ea însăși. Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit și de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată. Era un om dintr-o bucată, și nu dintr-una care se găsește pe toate cărările. Generații întregi or să suie cu pompă dealul ce duce la Șerban-vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, și o bucată din care să scoți un alt Eminescu nu se va mai găsi poate. Să doarmă în pace necăjitul suflet. Ferventul budist este acum fericit: el s-a întors în Nirvana - așa de frumos cântată, atât de mult dorită - pentru dânsul prea târziu, prea devreme pentru noi".

…Scormonind prin mormanul de texte publicate de-a lungul vremii cu prilejul zilei de 15 ianuarie, reținem unul singur, clar și definitoriu, aparținând publicistului Răzvan Voncu (doctor în filologie, ce-i drept, nu fost sculer-matrițer, nici absolvent de facultate pe internet): „În realitate, ritualul aducerii-aminte de Eminescu este tocmai semnul disprețului nostru față de valori, față de opera înaintașilor și, în cele din urmă, față de propria noastră identitate. Pentru că valul de texte pioase, de lansări și sfeștanii, de emisiuni televizate și discursuri oficiale pe care le consemnăm, în fiecare an, de 15 ianuarie (și nu numai atunci) - fără niciun impact asupra receptării lui Eminescu - nu reprezintă altceva decât reflexul de autoapărare al unei conștiințe vinovate. Vinovată de uitarea lui Eminescu, de uitarea valorilor românești și universale, în practica politică și culturală, în tot restul anului".

… Va desprinde, oare, vreodată, cineva (fără prealabile „comunicate" și „strigări" în presă), într-un amurg de primăvară, un ram din teiul sfânt, ca să-l așeze, cu modestie și discreție, lângă chipul de marmură al lui Mihai Eminescu, spre a ne izbăvi de vina acestei uitări și de povara acestei vinovății?

 

Lasă un comentariu