Idealul lui Eminescu pentru neamul românesc constă în crearea unei civilizații și culturi naționale, exprimând clar că menirea națiunii române o constituie crearea unei culturi proprii, acordând o atenție deosebită și limbii, pe care o voia cât mai curată și plină de savoarea trecutului, cât mai omogenă și mai unitară. De asemenea, Eminescu așază la loc de cinste literatura pe care o voia cât mai națională și izvorâtă din propriile realități de viață ale națiunii, acordând o importanță deosebită și culturii pe care o voia ca manifestare a spiritului național. Astfel, în creația eminesciană (literară și publicistică) se poate identifica naționalismul cultural, ale cărui principale aspecte constau în puritatea limbii naționale și literatura națională.
Aspectul purității limbii naționale. În activitatea sa poetică, gazetărească, într-un cuvânt culturală, Eminescu a manifestat o constantă preocupare pentru limba română. În concepția sa, o limbă cât mai neaoșă și cât mai cultivată reprezintă una dintre condițiile civilizației și culturii naționale. Conștient de însemnătatea pe care o are limba în manifestarea geniului unui neam, într-un articol manuscris, Eminescu precizează: „limba, alegerea și cursivitatea expresiunii în expunerea vorbită și scrisă e un element esențial, ba chiar un criteriu al culturii" (Mihai Eminescu - Scrieri politice și literare, București 1905, p.12). De asemenea, în opinia lui Eminescu, limba constituie „un puternic mijloc pentru a păstra vechea noastră avere națională: unitatea în limbă și o normă unică în pronunție". (Mihai Eminescu - Scrieri politice și literare, București 1905, p.330). Asociind limba națională spiritului național, Eminescu pune semnul egalității între „limbă" și „naționalitate", afirmând în articolul „Se vede că în Consiliul…" publicat în ziarul Curierul de Iași, în noiembrie 1876: „Și fiindcă spirit și limbă sunt aproape identice, iar limba și naționalitatea asemenea, se vede ușor că românul se vrea pe sine, își vrea naționalitatea, dar aceasta o vrea pe deplin". Astfel, limba asigură dăinuirea naționalității deoarece prin limba proprie o națiune poate exprima ce simte, ce gândește și numai prin limbă se reflectă caracterul unui popor, căci prin limbă doar, națiunea își poate afirma dorința de a se deosebi într-un fel de alte popoare. După exprimarea acestor idei, Eminescu, în conținutul aceluiași articol, concluziona: „Prin urmare, simplul fapt că noi românii, câți ne aflăm pe pământ, vorbim o singură limbă, «una singură» ca ne-alte popoare, și aceasta în oceane de popoare străine, ce încungiură, e dovadă destulă că așa voim să fim noi, nu altfel."
Referindu-se la limba înaintașilor, în poezia „Scrisoarea II", Eminescu o numește „limba veche și înțeleaptă", iar în articolul „Bălcescu și urmașii lui", publicat în ziarul „Timpul", la 19 noiembrie 1877, preciza: „Nicolae Bălcescu e de altmintrelea o dovadă că limba românească, pe vremea lui și înainte de dânsul, era pe deplin formată și în stare să reproducă gânduri cât mai înalte și simțiri cât mai adânci, încât tot ce s-a făcut de atunci încoace în direcția latinizării, franțuzirii și civilizației «pomadate» a fost curat în dauna limbii noastre." În același context al limbii antecesorilor, în poezia „Epigonii", Eminescu afirma: „Văd poeți ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere". Sub aspectul purității limbii române, naționalismul cultural al lui Mihai Eminescu se caracterizează prin dragostea înflăcărată pentru limba română, militarea pentru nepătarea acesteia de străinisme și neatingerea de savantlâc și utilizarea unei limbi izvorâte din directa comuniune a spiritului național cu împrejurările vieții.
Literatura națională constituie o parte din civilizația unui popor, fapt conștientizat de către Eminescu referitor la însemnătatea literaturii, astfel încât într-o notă manuscrisă precizează că „elementul moral și estetic al culturii își are izvorul principal în literatura națională." Simpatia literară a lui Eminescu este orientată spre trecut, fiind convins că în perioada anterioară, toată creația scriitorilor constituie o manifestare a vieții intelectuale naționale. Eminescu își exprimă părerea asupra scriitorilor din deceniile anterioare, în poezia „Epigonii", lăudând o mulțime de poeți pentru: nota patriotică din operele lor (Mureșanu și Cârlova), dragostea de țărani (Boliac) și pentru dragostea pentru scrierile vechi (Negruzzi). O întreagă strofă i-o dedică lui Vasile Alecsandri, în care îl cântă ca poet legat de patria națională a cărei frumusețe a descris-o, dar și ca evocator al vremurilor de vitejie străbună.
Eminescu manifestă un deosebit interes și pentru poezia populară, care îi încântă sufletul prin naturalețea și simplitatea vieții reieșite din această creație literară. Astfel, în contextul simpatiei sale pentru literatura populară, Eminescu afirma: „Și să sperăm, că tot se vor mai găsi suflete care să nu fie jignite de rima neîndemânatecă sau de simplitatea unui cuvânt vechiu, ci vor prefera a se adăpa mai bine la isvorul curat ca lamura și mai prețios ca aurul al poeziei noastre populare, decât să bea din izvorul de apă de zahăr și cu portocale."
Întreaga viață, Eminescu a manifestat o dragoste nemărginită pentru literatura veche și pentru poezia populară în care afla el oglindită viața și sufletul neamului: simplă, curată și naturală; identificând gândirea poporului exprimată într-o limbă vie, mlădioasă și încântătoare. Imensitatea dragostei pentru acest tip de literatură, Eminescu o împărtășește și predecesorilor, îndemnându-ne spre cercetarea și adâncirea literaturii antice și a literaturii populare, pe care o numea el: „izvor pururi reîntineritor".
