Se povestește cum că, cu peste 2000 de ani în urmă, atunci când puținii locuitori ai planetei Pământ mai măsurau lungime și scurtimea trecerii diurne a timpului, după poziționarea nocturnă a aștrilor de pe nemărginita boltă înstelată a Cerului, iar Marea Neagră era ca și acum, când prea învolburată, când prea liniștită, în acele îndepărtate vremuri, la un moment dat, în micul port Euxin al urbei Tomisului Antic (actuala Constanță) sosea un vaporaș cu pânzele umflate de bătaia aprigă a vântului, clătinat de înălțimea valurilor și de izbitura valurilor. Lângă ostașii romani, îmbrăcați în zale, cu sulițe în mâini și cu săbi și pumnale la centură, un tânăr și foarte chipeș oștean scruta cu privirea-i ageră țărmul tot mai apropiat al malurilor mării. După vorbă, ca și după port, nu părea a fi un pământean oarecare, ci unul de frunte. Curând, însă, localnicii (în majoritatea lor băștinași geto-daci și coloniști atenieni și spartani) aveau să se convingă de permanentele sale stihuri triste și iubiri platonice, în vreme ce frumoasele, “rușinoasele”și “timidele” dobrogence nu încetau a se întreba mirate între ele: “Cine să fie, oare, acel chipeș tânăr cu ochi albaștri ca seninul Cerului și cu părul blond ca aurul și cârlionțat ca sfredelul!?”. Ele neștiind nici că era un foarte distins poet latin al vestitei și mult temutei Rome Antice și nici că purta numele latinesc de Publius Ovidius Naso (n. ?-d.17 noiembrie î.Hr). Și cu toate că din acel îndepărtat an, de dinaintea nașterii lui Hristos, trecuse atâta amar de vreme, constănțenii-dobrogeni nu îl uitaseră nici pe distinsul lor oaspete străin de acele locuri, și nici pe al lor mult îndrăgit poet național, cu numele românesc de Mihai Eminescu (1850-1889). Cel care, spre sfârșitul scurtei sale vieți, a lăsat, nu numai în manuscrisul scrisului său frumos caligrafiat, dar și în tipăritura literelor pe hârtie velină, o fierbinte și omenească dorință versificată. Transferată, cu timpul, într-o creștinească și duioasă rugăciune-priceasnă și romanțată: “Mai am un singur dor,/În liniștea serii/Să mă lăsați să mor/La marginea mării (...).
Acum, după trecerea a 169 de ani de la nașterea poetului Eminescu (15 ianuarie 1850), iar în vară, sâmbătă, 15 iunie, a 130 de ani de la moartea acestuia (1889), constatăm că dorința lui testamentar-autobiografică și lirică nu a fost îndeplinită nici de oficialitățile statului și nici de numeroșii săi admiratori uituci! Cu toate că ar fi putut-o face printr-un mormânt simbolic, nederanjându-i somnul lin de sub “Teiul Sfânt” al Cimitirului Bellu din București. Bine că, măcar s-au învredinicit să-i dăltuiască chipul frumos, cu fruntea-i gânditoare de poet și gazetar-vizionar, într-o foarte izbutită operă de artă, semnată de sculptorul român Oscar Han (1891-1952). Plasticianul care a avut fericita inspirație de a adăuga, discret, pe soclul acelui bust, chipul stilizat și anonim al unei prea frumoase și tinere femei brunete, cu părul lung și ondulat. Numai cunoscătorul poveștilor romanțate, ale dragostei reciproce a celor doi, fiind capabil să identifice cu privirea-i, în trăsăturile gingașe și plăcute ale feței acelei femei, pe talentata poetă ardeleancă și năsăudeană, cu numele de Veronica Micle (1850-1889). Eterna muză de inspirație poetică și de trăiri-suferinde din prea multă dragoste și gelozie, pentru sărmana inimă fierbinte a lui Eminescu. Cu precizarea că acea izbutită lucare sculpturală avea să fie dezvelită și sființită, pe faleza din fața Cassinoului Constănțean, în luna august a anului 1934. Evenimentul cultural-eminescian, petrecându-se curând după ce Academia Română, împreună cu Uniunea Scriitorilor comemorau, printr-o reuniune științifică, 44 de ani de la moartea celor doi amorezi și foarte talentați poeți ai neamului românesc.
Revenind la varianta cea mai cunoscută a poveștilor dobrogene și danubiene refreritoare la poetul latin Ovidiu, exilat pe malul nordic și îndepărtat al Mării Negre, de mai marii diriguitori ai Romei Antice, vom spune că statuia acestuia aparține creației sculptorului italian Ettore Ferrari (1845-1929) și că a fost dezvelită și sfințită în anul 1887. Locul de expunere pietonală fiind principala arteră stradală de promenadă marină a Constanței. Pe soclul ei, stând încrustate în marmoră, următoarele pilduitoare cuvinte, scrise în trei limbi (română, latină și italiană): “Sub această piatră zace Ovidius, cântărețul/ Iubirilor gingașe, răpus de-al său talent./ O, tu ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată,/ Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin.”
Așadar, nu-i de mirare că atât bustul lui Eminescu, cât și statuia lui Ovidiu sunt nu numai două plăcute și simbolice alăturări poetice și sculpturale, ci și tot atâtea puncte de atracție turistică. Atât pentru constănțenii-dobrogeni, cât și pentru sutele de mii de oaspeți estivali ai litoralului românesc al Mării Negre. Oameni încântați că de pe acele socluri, cei doi își poartă privirea până departe, în zare, contemplând orizontul când învolburatei, când liniștitei mări, cu ale ei nisipuri fine și ape mișcătoare, nefirești de curate, de limpezi și de albastre! Asemeni nemărginitului senin albastru al Cerului, pătat din loc în loc de câteva fuioare pufoase de nori. Văzduh străbătut de zborul avântat al alb-cenușiilor pescăruși. Păsări marine săltărețe, care, prin țipătul lor prelung și plângător, din acest mijloc de prima - lună geroasă a anului, țin să ne vestească nu numai zăpezile și crivețele care vor urma, dar și apropiata A O SUTA ȘAZECI ȘI A NOUA ZI de la ivirea în lume a poetului Mihai Eminescu, de marți, 15 ianuarie.
Notă: Și îndrăznesc, dragii mei târgumureșeni și mureșeni, să am următoarea rugăminte la voi: nu cumva să uitați a presăra câteva firicele de albastre flori pe urmele lăsate de pașii copilului Eminescu. Acei pași călcați de el, în îndepărtatul an 1866 și așternuți pe scândurile pridvorului îmbătrânit, de vremile și vremurile care au trecut peste gânditoarea și povestitoarea “Bisericuță de lemn”. Iar în zăpada cărării sale, faceți cumva și “troieniți” câteva candele arzânde, peste ale căror înflăcărate feștile să picurați bobițele sfintelor tămâi, plăcut mirositoare! Iar dacă, totuși, obositu-va-ți pentru a veni în acele venerabile locuri, nu uitați se faceți aceleași gesturi, de prinoasă aducere aminte, și la proaspătul mormânt a lui LAZĂR LĂDARIU, gazetarul-poet, dar și la cel, puțin mai vechi, al prietenului său și-al meu, patriotul-cărturar RADU CIONTEA. Iar de veți vedea că cei doi Oameni de Omenie vor fi plăcut surprinși de pioșenia voastră, șoptiți-le “Somn ușor și odihnitor” din partea voastră și a mea. Și aduceți-le aminte că duminică, 24 Februarie, de Sărbătoarea lui Dragobete, fiul chipeș al Babei Dochia, voi împlini vârsta de 84 de ani! Și mai spuneți-le și că atunci, în neuitarea numelui și faptelor lor de laudă și cinstire, voi închina un pahar de vin, învechit și aromat din mustul strugurilor dulci ai podgoriilor Jidveiului Târnavelor și Blajului “Școlii Ardelene.”
