DIN POLENUL EMOȚIILOR ÎN MIEREA CUVINTELOR

Fără emoție nu există poezie, și nici fără poet, care să dea un limbaj emoțiilor, n-ar prinde formă acea zeificare a realității prin care năzuim la înflorirea universului, numită poezie. A vorbi despre poezie este echivalent cu a înmuia pene de înger în lacrimile cerului și a încerca să umpli cu o singură picătură, numită cuvânt, un ocean întreg de vise. Adevărata poezie nu este o anumită formă a limbii obișnuite! Adevărata poezie este cea care cântă în interiorul tău, desenând imagini, răsfățând inteligența și zidind eternitatea. Despre poezie adevărată este vorba în volumul “Din mierea cuvintelor”, purtând semnătura lui Mircea Dorin Istrate, despre acea poezie care înalță zmeie deasupra curcubeului, care mângâie iarba de acasă sub arcadele unor pași deschizători de drumuri noi, care buciumă peste dealuri cântecul unor eroi ce-și dorm somnul oaselor de argint, la cumpăna izvoarelor dătătoare de viață și putere și care oprește timpul la răscrucea dintre ființă și neființă pentru a-i domoli setea de limitare.

Când am văzut prima dată volumul, m-a înduioșat simplitatea copertei, căci primul meu gând a fost că se potrivește perfect versurilor eminescieine “Trecut-au ani ca norii lungi pe șesuri/ Și niciodată n-or să vie iară”. O simplitate caldă, unind cer cu pământ și încălzindu-le pe toate în flacăra deplinei maturități a unor emoții înflorite complet sub învelișul solar al unei puternice conștiințe de sine. Despre simplitate este vorba și în poezia lui Mircea Dorin Istrate, despre acea simplitate pe care o mai întâlnești la porțile caselor noastre bătrânești și în fața căreia îți vine să te închini, tu fiind îngreunat de povara unor vremuri tulburi și însetat de cunoașterea deplină a rosturilor pe cale să se piardă.

“Mi-a zis odată moșu', era la supărare,

Că m-am domnit de-o vreme și lui așa îi pare

Că am uitat de dânșii, de neamuri, de vecin,

De când pe la orașe prea mândru eu mă țin.

 

Așa c-am fost pe-acasă, smerit și-n pocăință,

Să fiu cu ei o vreme, că suntem toți de-o viță,

Să-mi mai aduc aminte de timpul cel trecut

Când am mijit pe lume și-aici am încăput”

(Fragment din poezia “În sat la moșu”)

Când vorbești despre casa părintească, despre sat și despre tradiții, prea puțini sunt cei cărora sufletul nu le lăcrimează și pentru care amintirile nu dau să rupă stavilele timpului, căci dacă a fost, este și trebuie să fie ceva sfânt în fiecare dintre noi, acest lucru este dragostea și atașamentul față de vatră cu ceea ce reprezintă ea mai frumos: oameni, locuri, lucruri, obiceiuri și tradiții.

“Azi, cu gândul caut vremea cea bătrână

Sus, în Dealul Crucii, colo-ntre melini,

Nu-s mai Tata, Mama, Moșu', Mama Tână,

Casa, curtea, șura, locu'-i plin de spini”

(Fragment din poezia “Vorovind cu Buna”)

Se spune că tinerețea nu face casă bună cu trecutul, că prin generațiile noi nu se mai perpetuează sistemul valorilor tradiționale, spiritul unității naționale și patriotismul. Dar, iată, volume cum sunt cel adus de către Mircea Dorin Istrate în fața cititorilor tocmai acest lucru îl face, învrednicește vremurile prezente să împlinească datoria de suflet și onoare de a se cinsti înaintașii prin fapte fără pată puse în slujba neamului și țării.

“De luați în pumn țărână din moșia strămoșească,

Țineți în a voastră mână oastea veche, vitejească

A acelora ce încă de departe pân' la voi

Sunt a neamului virtute și sămânță de eroi”

(Fragment din poezia “Altarele Ardealului”)

Multă vreme, pentru mine, Mircea Dorin Istrate a fost o imagine reprezentativă a poeziei patriotice mureșene care știa să umple adânci goluri sufletești și doruri străbune transmise în ADN-ul nostru. Cu cât era mai simplă și mai arhaică exprimarea, cu atât mai adânc pătrundea răscolirea cuvintelor, iar efectul era maxim. Am ascultat în diferite lecturi versurile domniei-sale și, trebuie să recunosc că rezonanța completă nu am găsit-o într-o sală plină, ci în lecturarea în liniște, atunci când răgazul acordat armonizării cu versul a făcut posibilă înțelegerea faptului că forma, în cazul poeziei propuse de către Mircea Dorin Istrate, caracterizată printr-o inversiune și un limbaj care o apropie de basmele vechi, completează tabloul reprezentativ al acestui autor, făcându-l inconfundabil. Mai mult, am descoperit pe lângă valențele patriotice un suflu de romantism cuceritor.

“Pe unde tu călcat-ai crescut-au roi de stele

Și roze ce păstrează parfumul tău discret,

Un lac cu apa-n tremur și grațioase iele

Sunt ochii-ți care-n lacrimi vrăjitu-m-au încet”

(Fragment din poezia “Când ai trecut, iubito...”)

Ca să convingă cititorul că de fapt în spatele simplității se pot ascunde neprețuite comori, volumul “Din mierea cuvintelor” propune și o frumoasă incursiune în lumea duhovnicească căreia românul i-a fost credincios din străvechime cum ar spune autorul. Se face astfel o punte din mierea pământului în mierea cerului, poleind în auriu dulce de la dascăli - sfinți de miere și până la icoanele “mirosind a sfânt și-a smirnă și-a tămâie îndulcită”.

“Suntem cum ne știi de-acum

Oameni răi, netrebnici, buni,

Dar în oastea Ta într-una

Noi am fost, de la străbuni”

(Fragment din poezia “Sub ale tale tălpi”)

O secțiune aparte a volumului “Din mierea cuvintelor” este rezervată poetului nepereche, Mihai Eminescu. Spuneam cândva că nu este poet român care să nu aibă câteva versuri scrise în slava celui care a făcut, în nenumărate rânduri și în nenumărate forme, dovada geniului și, iată că, deși se află la al patrusprezecelea volum de versuri, Mircea Dorin Istrate continuă să își surprindă cititorii cu noi și noi versuri dedicate Luceafărului limbii române.

“Noi încă te vom ține icoană pusă-n ramă,

Un gând ce lăcrima-va în clipele de taină

Și-n candelă de suflet, tu, muc de nemurire,

Vei licări cât vremuri s-or face amintire”

(Fragment din poezia “Tu, veșnicitul nostru”)

Într-o lume care obișnuiește să îi catalogheze pe oameni și pe poeți, în special, se pare că sunt două posibilități. Ori ești un poet care simte, ori ești un poet care exprimă. Alb sau negru, fără nuanțe. Totuși, eu încă susțin cu tărie că numai cei ce simt, doresc să exprime, că dacă nu te lași pradă emoțiilor și detaliilor acestora, nu vei reuși să așterni pe hârtie ceva care să reușească să stârnească emoție la rândul său. Ca dovadă că “Din mierea cuvintelor” nu este expresia subtilă a uneia dintre culorile albă sau neagră, ci dimpotrivă, este un auriu strălucitor ce curge din cer spre pământ prin însăși sufletul autorului, devenit și el de miere. Poetul nu trăiește într-o altă lume, el doar are harul de a transforma lumea în ceea ce îi place mai mult și tocmai de aceea, cu fiecare cuvânt așternut pe hârtie, el își așterne sufletul și lumea lui perfectă în fața cititorului. Acesta este motivul pentru care poetul trebuie prețuit, chiar dacă în fața unora dintre cititori nu a reușit să se facă înțeles.

Pentru un poet cuvintele nu sunt făcute să stea închise în închisorile definițiilor. Posibilitățile pe care le au sunt nelimitate și măsurabile doar prin emoțiile pe care le trezesc. Așadar, rămâne în sarcina cititorului să stabilească din ce polen al emoțiilor a curs mierea cuvintelor lui Mircea Dorin Istrate. Eu, ca unul dintre primii cititori ai acestui volum, pot doar să afirm că poezia acestui autor curăță realitatea acoperită de noxele cuvintelor unui limbaj prezent încărcat de cuvinte împrumutate, prin crearea unor spații largi de meditație în jurul valorilor după care ar fi necesar să fie judecată uneori lumea, căci poezia este la fel de importantă ca istoria.

Lasă un comentariu