* Omul caută în această viață fericirea. De cele mai multe ori nu o găsește. Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, este singurul Care poate potoli setea noastră după fericire; dorul nostru după cer. Scriitorul rus Lev Tolstoi spune: “Purtând jugul lui Hristos, te simți legat de El, pentru că-i îndeplinești voia, fapt care îți aduce bucurie și fericire”. Muzicianul David Strauss afirma odinioară că “omenirea, în desăvârșirea vieții sale interne, este legată de Iisus Hristos mai mult decât de oricine”. Toate ofertele acestei lumi nu ne satisfac deplin. Lumea ne dă, pentru potolirea setei noastre, burdufuri de apă, vase sărate cu apă puțină, care, în curând, se golesc și nu țin. Averea ne robește și tulbură somnul. Plăcerea aduce dezgust și suferință. Puterea și onorurile omenești sunt nestatornice ca visele, se șterg ca fumul. “Butoi spart este ocuparea cu plăcerile lumești”- zice Sfântul Grigorie de Nyssa. În Hristos se realizează “năzuința noastră profundă după comuniunea cu Dumnezeu... și, prin aceasta, după viața eternă întru fericire”, cum arată părintele Dumitru Stăniloaie.
* * *
* Trufia este o adevărată catastrofă spirituală, care distruge tot ceea ce omul poate câștiga prin cele mai mari eforturi. Mândria l-a prăbușit pe Lucifer din cer, iar Adam din mândrie a pierdut Raiul. De aceea se spune în popor că “trufia e trâmbița căderii”. Scriitorul englez William Shakespeare a ilustrat această tendință a ființei umane în piesa sa Richard al III-lea. Ea ne prezintă istoria unui om din înalta nobilime britanică. În fond, acesta avea bogăție și putere mare, datorită fratelui său care era regele țării. Cu toate acestea, nu era satisfăcut. Se uita cu ochi invidioși la tron și nimic în afara purtării coroanei nu-l mai putea satisface. Astfel, s-a hotărât să pună mâna pe ea. Pe măsură ce se desfășoară piesa, Richard este implicat din fărădelege în fărădelege, ba chiar și în crimă. El își atinge ținta și se încoronează singur ca rege. Însă oamenii de bine ai Angliei se ridică împotriva lui, într-o mare revoltă. Richard este ucis în luptă. Tocmai premiul după care a alergat cu atâta patimă, l-a distrus. El se ridicase prea sus.
* * *
* În timpurile străvechi, zidurile unei cetăți erau principala ei apărare. Fără ele, cetatea cădea cu ușurință pradă dușmanilor ei. Pentru evlaviosul Neemia, un captiv evreu din îndepărtata cetate regală Suza, vestea că “zidurile Ierusalimului au fost dărâmate și porțile lui arse”, însemnând ultima distrugere a orașului său iubit. Când a auzit această veste, “a început să plângă și a fost întristat câteva zile, a postit și s-a rugat” (Neemia 1, 1-11). Trezvia este zidul de apărare al credinciosului împotriva dorințelor păcătoase, care poartă război împotriva sufletului său. Ea cedează la primul asalt al pasiunilor stăpânite, fără să opună rezistență. Neavând stăpânire de sine și vigilență, ocazia la păcat îl împinge pe om să facă orice rău. Mânia tinde spre crimă. Pofta trupească îl aruncă în desfrânare. Invidia se transformă în vătămarea semenului. Lăcomia tinde spre exploatare. De aceea, cum ne îndeamnă Matericonul, trebuie să luăm aminte și să veghem mai mult la omul nostru lăuntric.
Din volumul “HRISTOS, SALVAREA NOASTRĂ”
