În cel mai recent volum al său, Din mierea cuvintelor (Ed. “Cezara Codruța Marica”, Târgu-Mureș, 2019), lansat recent la Casa Iancului din Târgu-Mureș, Mircea Dorin Istrate cultivă cu obstinație, dar și cu credința că așa e bine și rezistă timpului nemilos, versul în stil tradițional, să-i spunem clasic, în maniera: Vasile Alecsandri - Gr. Alexandrescu - Goga - Coșbuc - Șt. O. Iosif.
Oricum, după constatarea lui Eugen Lovinescu, “mutația valorilor” se produce cu toată creația, indiferent de genul și specia literară la care ne raportăm, indiferent de creatorii în cauză.
Parcă lăsând la o parte “orgoliul” originalității, poetul, ajuns la vârsta a treia, se vede liber să opteze pentru stilul care îl reprezintă mai bine. Preferă poezia care e, mai întâi de toate, “cântec”, poezia care are mesaj, care spune ceva, care nu se confundă cu proza: “Doamne, dă-ne, cum mai dat-ai, mintea noastră de pe urmă / Să fim iar uniți cum fost-am, nu cum suntem azi o turmă,/ Și mai dă-ne om în frunte să ne spele de păcate, / Să ne curețe de rele, să ne `nalțe-n mândre fapte” (Dă-ne, Doamne).
După cum însuși mărturisește, nu este o zi în care să nu “tragă o linie”, în care să nu scrie măcar o poezie.
Am putea spune, cu uimire, că Mircea Dorin Istrate își scrie legenda, zi de zi, ca el însuși să intre în legendă și să devină legendă. Este un dăruit și, dăruind, nu sărăcește, ci, dimpotrivă, se îmbogățește și ne îmbogățește.
