ICOANA ÎN CUVÂNT SAU CUVÂNTUL DIN ICOANĂ

Distribuie pe:

În răstimpul anilor care au precedat iconoclasmul, declanșat de împăratul Leon al III-lea (717-741), o epocă a cristalizării teologiei apologetice, a triumfului, dar și a marilor ispite și încercări, o mulțime de autori creștini folosesc în apologiile lor teologice imaginile iconografice. Sfântul Vasile cel Mare, de pildă, alcătuind un panegyric în memoria Sfântului Varlaam, acordă o importanță mult mai mare forței de convingere a picturii, decât cuvântului său, zicând: “Sculați-vă, acum, voi ce zugrăviți virtuțile sfinților. Completați prin arta voastră chipul neterminat al comandantului de oști. Luminați cu florile înțelepciunii voastre imaginea neclară a martirului încununat, pe care abia am schițat-o; chiar de-aș fi înfrânt de pictura înfățișând faptele eroice ale martirilor, voi fi bucuros să încuviințez și de astă dată realitatea acestei victorii [...]. Voi privi spre acest luptător zugrăvit în chip și mai viu, în tabloul vostru. Fie ca demonii să plângă, înfrânți odată mai mult de curajul martirului. Să le fi arătat încă o dată mâna cea arsă care a învins. Și fie ca în acest tablou să fie arătat și Începătorul luptelor, Hristos”.

În perioada preiconoclastă, timp în care Biserica își fundamenta învățătura dogmatică, arta iconografică ocupase deja un loc de frunte în viața creștinilor. Încet și sigur, icoana devenise obiectul de contemplație care orienta simțurile omenești către cunoașterea și mărirea lui Dumnezeu. Vederea imaginilor sfinte avea o mare importanță în propo-văduirea credinței și adevărului divin, acestea constituind cea mai sigură cale prin care întreaga învățătură despre mântuire și Dumnezeu, cristalizată de Sfintele Sinoade Ecumenice, ajungeau nealterate la credincioși (Ideea priorității văzului apare la sfinții Atanasie cel Mare, Grigore de Nissa, Ioan Casian, Vasile cel Mare și alții). Declarația sfinților Părinți, întruniți la al VII-lea Sinod Ecumenic de la Niceea, în anul 787, prin care se recunoștea și întărea ca dogmă învățătura tradițională despre icoană, este o mărturie în acest sens: “Noi păstrăm, fără înnoire, toate tradițiile bisericești așezate pentru noi prin scris sau în chip nescris, dintre care una este și închipuirea icoanelor prin zugrăvire, ca una ce concordă cu istoria propovăduirii evan-ghelice, și care ne servește spre încredințarea întrupării adevărate - iar nu închipuite - a lui Dumnezeu - Cuvântul și spre un astfel de folos. Căci cele ce una pe alta se arată, fără îndoială, se lămuresc una pe alta. Așa fiind, mergând ca pe o cale împărătească, urmând învățăturii celei de Dumnezeu grăite Sfinților Părinților noștri și predaniei Bisericii Ortodoxe - căci știm că aceasta este a Sfântului Duh, care sălășluiește într-însa, hotărâm cu toată grija și stăruința, ca după chipul cinstitei și de viață făcătoarei Cruci, asemenea să se înalțe și cinstitele și sfintele icoane, zugrăvite în culori și mozaic sau făcute din alt material cuviincios, în sfintele lui Dumnezeu biserici, pe sfintele vase și veșminte, pe pereți și pe scânduri, în case și pe drumuri: atât icoana Domnului Dumnezeului și Mântuitorului nostru și cea a Preacuratei Stăpânei noastre, Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, cât și ale cinstiților îngeri și ale tuturor sfinților și ale bărbaților cuvioși. Căci cu cât mai des sunt priviți aceștia prin zugrăvirea icoanelor, cu atât cei ce le privesc sunt îndemnați spre amintirea și iubirea protopărinților și spre a da acestora sărutare cinstitoare... . Căci așa se întărește (păzește) învățătura Sfinților Părinților noștri, adică predarea Bisericii Ortodoxe, care a primit Evanghelia de la o margine a pământului la alta; [...]. Iar pe aceia care îndrăznesc să cugete sau să învețe altfel sau să distrugă tradițiile bisericești, urmând ereticilor..., și se gândesc la vreo înnoire sau să elimine ceva din cele așezate de Biserică, Evanghelia sau chipul Crucii sau pictura în icoane sau o sfântă rămășiță de martir sau să gândească întortocheat și cu rea credință pentru a răsturna vreuna din tradițiile legiute ale Bisericii Ortodoxe sau să trateze sfintele obiecte sau sfintele mânăstiri ca ceva de rând, aceștia, dacă sunt episcopi sau clerici, orânduim să fie caterisiți, dacă sunt însă monahi sau laici, să fie îndepărtați din comunitate” (Vezi Nicolae V. Dură, Teologia icoanelor în lumina tradiției dogmatice și canonice ortodoxe, în rev. “Ortodoxia”, anul XXXIV, nr.1, 1982).

Îndeplinindu-și pe deplin rolul catehetic, prin graiul culorilor, mărturisind dreapta credință prin imagine, icoana a rămas, întotdeauna, pentru obștea creștinilor, tâlcuitoarea cea mai accesibilă a dogmelor ortodoxe, o veritabilă “Biblie în imagini”, de o înaltă ținută teologică.

Dacă au apărut în epoca primară câteva opinii iconofobe, datorate în principal confuziei generate de frica idolatriei, acestea au fost izolate și conjuncturale, deoarece icoana “devenise obiect al tradiției înainte de a începe să fie obiect al speculației teologice și înainte de a începe îndoiala asupra posibilității de a reprezenta pe Dumnezeu și de a venera icoanele” (Dom C.Lialine, în rev. “Irenikon”, t.XI ,1934,).

În perioada ce a premers iconoclasmului, Biserica a desfășurat o intensă activitate pe tărâmul consolidării învățăturilor dogmatice, realitate ce ne face să credem că se poate vorbi despre o teologie a icoanei, bine sistematizată și fundamentată, abia către sfârșitul perioadei patristice. Un fapt recunoscut de cei ce s-au aplecat asupra studiului iconografiei este acela de a fi considerat teologia icoanei ca fiind rezultatul pozitiv al mișcării iconoclaste de la începutul sec. al VIII-lea.

Lasă un comentariu