Au trecut 10 ani de când întreaga suflare creștinească românească a pierdut pe un mare binefăcător al ei. Părintele Teofil Părăian de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, veche vatră de cultură și spiritualitate a României, a plecat spre zările împărăției lui Dumnezeu în ziua de 29 octombrie 2009. Din cadrul Bisericii luptătoare de aici de pe pământ, Dumnezeu l-a chemat să sălășluiască alături de îngeri și de toți sfinții acolo sus, în Cer, în cadrul Bisericii triumfătoare. S-a stins o lumină pe pământ, dar s-a aprins una în ceruri. Am pierdut lucrarea părintelui Teofil de aici de pe pământ, dar cu siguranță că am dobândit lucrarea părintelui din ceruri. De acolo, de sus, va fi alături de noi, pământenii, permanent. Va fi același mijlocitor la tronul dumnezeiesc ca și când era printre noi. Va mijloci și se va ruga pentru fiecare creștin și pentru fiecare român. Părintele Teofil a fost și rămâne un Apostol al creștinismului și a întreg neamului românesc de pretutindeni. Când spui “Mănăstirea Sâmbăta” te gândești la părintele Teofil, iar când spui “părintele Teofil” sigur nu-l poți separa de mănăstirea de la Sâmbăta, al cărei viețuitor a fost cu atâta dragoste și bucurie. L-am cunoscut personal pe părintele Teofil în urmă cu apro-ximativ două decenii, când, fiind student teolog la Sibiu, împreună cu alți colegi, ne îndreptam pașii spre Mănăstirea Sâmbăta pentru a ne adăpa setea noastră de învățătură dumnezeiască din izvorul nesecat de duhovnicie, spiritualitate și, totodată, bucurie omenească întruchipate în ființa părintelui Teofil.
Părintele Teofil s-a născut într-un sat în apropiere de Sibiu, numit Topârcea, din părinți plugari, fiind cel mai mare dintre cei patru frați. Și-a început viața conștientă ca nevăzător, ceea ce înseamnă că s-a născut nevăzător; între 1935-1940 a urmat o școală specială la Cluj, pe care a fost nevoit s-o întrerupă doi ani din cauza războiului, apoi a făcut o clasă la o școală specială la Timișoara după care, între anii 1943-1948, a urmat liceul, pe atunci Colegiul “Diaconovici” din Timișoara, liceu pentru văzători. Între 1948-1952 a urmat Institutul Teologic din Sibiu, luându-și licența în teologie. La Mănăstirea Sâmbăta a venit la 1 aprilie 1953 și în același an a fost tuns în monahism de mitropolitul Nicolae Bălan. În 1960 a fost hirotonit diacon în mod excepțional de mitropolitul Nicolae Colan, iar în 1983 a fost hirotonit preot de Mitropolitul Antonie al Ardealului. În 8 septembrie 1988 a primit treapta de Arhimandrit. Părintele a stat la mănăstire mai bine de o jumătate de veac și a stat, cum spunea, într-un loc unde “îi place”, tot el numind mănăstirea: “Poarta cerului”, “Tinda Raiului”, “Casa lui Dumnezeu” și “Locul împlinirilor”, bucurându-se că Dumnezeu l-a ales și l-a primit să stea într-un astfel de loc. Se știe că marii noștri duhovnici se găsesc în general în mănăstiri, aceste “Case ale lui Dumnezeu” fiind locuri de o mai mare prezență a Duhului lui Dumnezeu, locuri deasupra cărora și în care mai mult ca în alte părți plutește Duhul lui Dumnezeu. La mănăstiri vin de cele mai multe ori oameni mai mult sau mai puțin împovărați de păcate, pentru a se despovăra de ele și a se umple de Duhul lui Dumnezeu. În această lucrare, credincioșii sunt conduși, ajutați de duhovnici, mai ales în Sfânta Taină a Spovedaniei, duhovnicii fiind așa cum le spune și numele, oameni care-l poartă și-l împărtășesc pe Duhul Sfânt tuturor celor dornici de despătimire și îndumnezeire.
Cei ce au venit în acest scop la Mănăstirea Brâncoveanu l-au găsit pe părintele Teofil, care a fost leac și tămăduire pentru fiecare în felul său. El, deși lipsit de vedere, a fost luminat, a fost luminat de Dumnezeu cu lumina cunoștinței pe care el a fost gata s-o împărtășească tuturor celor ce o caută. Părintele a fost căutat, deci, pentru a împărtăși lumina, pentru că a fost un om al bucuriei, un om gata să-i facă și pe alții să se bucure. Părintele Teofil a fost căutat și pentru felul în care L-a înțeles și L-a prezentat pe Dumnezeu. Și acest Dumnezeu e “milostiv și iubitor de oameni”, are “milă și îndurări”, îl așteaptă mereu pe fiecare, fiind gata “să-l miluiască și să-l mântuiască”. Dumnezeu, așa cum L-a înțeles părintele Teofil, este de fapt Dumnezeu cel propovăduit de Biserică, cel prezentat de sfintele slujbe, care așteaptă pe fiecare pentru că “dragostea Lui față de cel mai mare păcătos e mai mare decât dragostea celui mai mare sfânt față de El”. Părintele Teofil a fost un om al bucuriei. S-a bucurat mult de darurile aduse de credința în Dumnezeu. Acum, părintele Teofil se bucură alături de toți sfinții, dând slavă lui Dumnezeu în împărăția Sa.
