ALEXANDRU IOAN CUZA

Distribuie pe:

Un vânt mirosind a schimbare și speranță bătea prin toată Europa anului 1848. Era anul în care, un tânăr născut la Bârlad în 1820, fiul ispravnicului Ioan Cuza, scoborâtor dintr-o veche viță de familie domnitoare, după ce își făcuse studiile la Paris, participa, acum, alături de Vasile Alecsandri și Mihail Kogălniceanu, la mișcarea tinerilor revoluționari din Moldova, susținând cu ardoare unirea acesteia cu Țara Românească.

După înfrângerea mișcării revoluționare, Cuza urcă repede treptele militare ajungând până la gradul de colonel, președinte al Judecătoriei Covurluiului și pârcălab de Galați, funcție din care demisionează în semn de protest pentru a atrage atenția că alegerile pentru Divanul ad-hoc au fost falsificate. Prin toate acestea el se va face remarcat în timp și considerat mai apoi ca persoana cea mai potrivită pentru a fi aleasă ca domn al Moldovei (5 ianuarie 1859), ulterior (24 ianuarie 1859) domn și al Țării Românești, ivindu-se astfel posibilitatea ca cele două țări să poată fi unite sub conducerea aceluiași domnitor.

Cuza trece numaidecât la înfăptuirea unor reforme radicale care vor pune bazele statului modern: 1861 - unifică parlamentele și guvernele celor două țări, făcând astfel și unirea politică a țării; 1861 - Reforma Fiscală; 1862 - capitala țării o mută la București, iar țara se va numi ROMÂNIA; 1863 - secularizarea averilor bisericești, acțiune prin care va crește Fondul Funciar al statului cu peste 20%; 1864 - Reforma Agrară, ce va duce la împroprietărirea a peste 400.000 de țărani; 1864 - Reforma Învățământului, Reforma Justiției, noua Constituție, noua Lege Electorală etc.

Dar, ca de-atâtea ori în istoria noastră, când ceva începe să meargă spre bine, cei puternici se împotrivesc, conștienți că le vor fi afectate propriile privilegii. Nu se dorea un domn pământean român, care să fie dintr-o veche viță boierească, ci un prinț străin, dintr-o casă domnitoare din Germania, Franța, Austria, considerându-se că astfel vom fi mai bine ocrotiți și mai legați de Occident. Așa se face că la 23 februarie 1866, liberalii și conservatorii se unesc în Monstruoasa Coaliție și îl silesc pe domnul Cuza să abdice, punându-l în locul său pe Carol I. Cu durere în suflet, Cuza pleacă în exil, stabilindu-se rând pe rând la Paris, Viena și Wiesbaden. Vrea să se reîntoarcă de câteva ori în țară ca simplu cetățean, dar Carol I nu-i aprobă cererea. Supărarea îi accentuează boala care îl macină de ceva timp. Se stinge din viață în 1877, în orașul german Heidelberg. Doamna sa, Elena, îl va înmormânta la cimitirul de la moșia lor de la Ruginoasa, iar mai târziu osemintele sale vor fi înhumate în cimitirul bisericii Trei Ierarhi din Iași.

Prin tot ceea ce a făcut pentru neam și țară, dar, mai ales, pentru cei oropsiți, Alexandru Ioan Cuza va rămâne unul dintre bărbații între bărbații de seamă ai neamului românesc.

Lasă un comentariu