TEMEIURILE CINSTIRII ICOANELOR. TEMEIURI BIBLICE

Născut din veci din Tatăl, Cuvântul lui Dumnezeu, icoană naturală a Tatălui Său (Coloseni 1,15), L-a creat pe om după chipul și asemă-narea Sa (Fac.1,26), plăsmuindu-l cu sfintele și neprihănitele Sale mâini. Omul a devenit astfel ființa cea mai aleasă din întreg universul, chip (icoană) a lui Dumnezeu. De altfel, după cum vom vedea, Dumnezeu S-a arătat și S-a manifestat, în lumea creată de El, prin icoane-simbol, descoperindu-Se în chipul cel mai înalt prin Icoana icoanelor, Hristos, Care a putut fi văzut și ascultat. Doar atât, afirmând, și-L putem numi pe Dumnezeu, Protochipul Fiului Său, Ico-nograful suprem al creației.

Este adevărat că Moise interzice poporului său să-și facă asemănare unui lucru care este în cer, pe pământ, în apă sau sub pământ, și să se închine acestor plăsmuiri omenești (Ieșire 20,3), dar tot el este cel care, ascultând de Domnul, poruncește să se facă chipul heruvimilor, chivotul și tot ceea ce se află în cort, pentru ca Solomon să ridice un Templu lui Dumnezeu, în care se găsesc sculptate, de jur împrejur, chipuri de heruvimi (1Regi 6,25, 29). În acest caz, se contrazice Moise, Solomon ori Dumnezeu?

Motivul interzicerii cinstirii chipurilor făcute de mâna omenească trebuie înțeles, având în vedere pedagogia divină. Cunoscând Dumnezeu înclinarea firii umane spre păcat, l-a ferit pe om ori a căutat să-l ferească de idolatrie, prin porunca de a nu avea voie să-și reprezinte în chip perceptibil nicio ase-mănare a vreunui lucru din lumea aceasta, pentru a se închina lui (Ieșire 20,4-5), dar cu toate acestea, El își făcea simțită prezența, folosindu-se de natura creată. Din pricina aceasta, instrumentele de care S-a folosit Dumnezeu pentru a intra în legătură cu omul au fost considerate întotdeauna sacre, un loc al prezenței divinității, fiind la mare cinste.

Diferitele obiecte sau lucruri prin care Creatorul comunica cu oamenii, nu sunt altceva decât simbolurile sacre în jurul cărora se desfășura viața religioasă a credincioșilor. Ele nu se confundau cu Dumnezeu, în sens panteist, ci aveau rolul unor indicatoare, călăuzind omul spre supranatural și arătându-i acestuia, atât cât omul putea percepe, câteva dintre însușirile lui Dumnezeu, cum ar fi: atotputernicia, voința, atotprezența, existența Lui. Simbolurile vechi-testamentare nu imaginau Chipul lui Dumnezeu, El neputând fi văzut, dar îndreptau mintea către El. Nevoia de imagine, de ceva concret, era resimțită și atunci ca un impuls al credinței celui ce avea o legătură intimă cu Sacrul, însă starea de pruncie duhovnicească în care se aflau evreii în vremea aceea nu le permitea o înțelegere matură a modului cinstirii chipului divin, dacă Acesta li s-ar fi arătat. Această neputință a fost demonstrată, de altfel, de către ei înșiși prin ridicarea vițelului de aur în pustiul Sinai, realitate anticipată de atotștiința divină. Din aceste motive, Dumnezeu a dat o poruncă prohibitivă, în ceea ce privește reprezentarea imaginilor, cu caracter temporar, o lege potrivită pentru cei neinițiați în cele religioase, începători și nedesăvârșiți.

Măsura pedagogică, prudentă, a lui Dumnezeu, prin care se interzicea, pe de o parte, crearea imaginilor directe, iar pe de altă parte se poruncea zidirea de întruchipări simbolice, iese în evidență din chiar rostirea divină: ,,Ba încă le-am dat și legi care nu erau bune” (Jezechil 20,25). Aceste legi mai puțin bune vor fi desăvârșite de Fiul lui Dumnezeu prin Întrupare, așa încât reprezentarea iconografică, spre exemplu, va fi permisă și celor mulți, nu numai celor aleși. În Vechiul Testament nu puteau exista decât prefigurări simbolice a ceea ce avea să aducă viitorul, ele fiind “umbra bunurilor viitoare, iar nu însăși chipul bunurilor” (Evrei 10,1), imaginea scară exprimându-se deplin doar în Noul Testament.

Icoana nu reprezintă, nu imaginează dumnezeirea. Slava Lui Dumnezeu (Gottes Herrlichkeit) n-o putem cuprinde cu mintea sau în culoare artistică. A-L vedea pe Dumnezeu, în esența Sa, este cu neputință omului (Ioan 1,18; 1 Ioan 4,12). Acest fapt nu-L oprește însă pe Creator a Se arăta ochiului și minții omenești sub diferite forme: în chipul celor trei călători de la stejarul Mamvri (Facere 18, 6); în mod nemijlocit S-a arătat lui Iacov, care I-a văzut fața (Facere 32,30); sub forma rugului care ardea și nu se mistuia (Ieșire 3,4); în chip de porumbel S-a arătat lui Ioan Botezătorul (Marcu 3,16; Luca 32,22); ca lumină orbitoare S-a arătat lui Saul, pe drumul Damascului (Faptele Apos-tolilor 9,3) etc.

Icoana devine semnul văzut al prezenței tainice a lui Hristos. Ea nu numai că îndreaptă gândul spre cer, ci ne și arată pe Cel ce locuiește în cer, căci “precum ne ajutorăm de cuvânt, ca să ne ridicăm mai presus de cuvânt, tot așa ne folosim de icoană, ca să ne ridicăm mai presus de icoană. Și precum Dumnezeu vrea ca auzul nostru să se sfințească prin cuvinte curate, așa vrea ca și vederea noastră să se sfin-țească prin icoane cuvioase, ca prin amândouă aceste simțuri superioare să pătrundă în suflet gânduri curate.” (pr. Ilie Cleopa). Icoana pune, astfel, într-o strânsă legătură, realitatea celor două lumi, închinătorul cinstind întotdeauna prototipul reprezentat.

Lasă un comentariu