Despre începuturile neamului românesc s-au spus multe, și bune și rele, dar nimeni nu a putut contesta că în spațiul carpato-danubiano-pontic și-a dus existența tulburată de hoarde vrăjmașe și hărțuită de lăcomia altor neamuri un popor care nu s-a lăsat înfrânt, care s-a adunat trunchi cu trunchi asemenea picăturilor de ploaie într-o baltă, apoi într-un lac și mai apoi într-un ocean, pentru a-și afirma deschis și clar apartenența de neam și a-și apăra libertatea și pământul. “Țăranul e începutul și sfârșitul - spunea Liviu Rebreanu - Numai pentru că am fost neam pașnic de țărani am putut să ne păstrăm ființa și pământul”. Și totuși, cu toate că nu a rupt niciodată legătura cu pământul, fiind devotați acestuia, românii au demonstrat mereu o profundă și elevată pregătire culturală care a apropiat-o mereu de celelalte popoare politice ale Europei. “O națiune, oricare, este suflet și conștiință. Sufletul este dat prin actul de naștere, conștiința dobândită de istoria ce și-o făurește orice popor prin afirmația sa în lumea neamurilor de pe pământ. Națiunea este o celulă a civilizației și a culturii, amândouă îmbinate sinteza posibilităților de progres uman”, afirma Vasile Goldiș.
Deși cei de-un neam au trăit perioade lungi despărțiți peste voința lor și au fost greu încercați cu tendințe nimicitoare, românii nu au pierit! Și-au găsit mereu și mereu acel drum prin care să nu fie despărțiți, să respire același aer și să bată toți ca o inimă în pieptul aceleiași Patrii. “Politicește putem fi despărțiți, arăta Mihai Eminescu, dar unitatea noastră de rasă și de limbă e o realitate atât de mare și de energică încât nici ignoranța, nici sila nu o poate tăgădui... Azi limba este una, azi datina e una, rasa e una și etnologic e unul și același popor, care nu mai doarme somnul pământului și al veacurilor” . Calea pe care acest încercat neam a urmat-o cu dârzenie a fost Unirea. Mică sau Mare, ea a fost înfăptuită cu același avânt furtunos și tulburător și la 24 Ianuarie 1859 și la 1 Decembrie 1918. “Când un neam întreg gândește cu un singur gând și inimile a milioane de oameni palpită de o singură simțire - oare, este putere omenească care să-i stea împotrivă? Chiar de ar fi o astfel de putere vrăjmășească, înaintea voinței suverane a milioane de suflete înfrățite într-un cuget și o simțire trebuie să se închine”, spunea Nicolae Iorga, iar Iuliu Maniu întărea și el “cu atât mai mult avem dreptul să prețuim unirea, cu cât știm sigur că aici a fost leagănul românismului”.
Din inimă de Transilvanie, actul Unirii este cu atât mai prețios cu cât valurile de sânge care au scăldat acest petic de pământ românesc au fost mai înalte, mai grele, au pătruns pământul până în măruntaiele cele mai ascunse, trăind și azi în gustul pâinii. Pe o cruce din Oltenia au fost descoperite câteva cuvinte care descriu greaua suferință încercată sub dominație străină: “Cupa suferințelor s-a umplut cu vârf! Timpul desrobiei a sosit! Lăsăm cu cuvinte de moarte, strigate de aici, din inima Ungariei, să se scoale toți românii ca un singur om și scuturând jugul robiei să ne răzbune pe noi”! Și au fost scoși toți românii ca un singur om și au fost răzbunați cu veșnicia neamului, căci, așa cum susținea Ion Antonescu, ce este important este să “fii om, fii drept și recunoaște că, pe deasupra ambițiilor, intrigilor și urilor este Patria, este veșnicia neamului și că acolo trebuie să ne întâlnim totdeauna, chiar dacă nu ne înțelegem de fiecare dată”.
Nu poți să uiți momentele în care a fost înfăptuită fiecare Unire, căci prin ea a fost resuscitată de fiecare dată inima acestui neam blajin, drept și iubitor de pace și de cele sfinte. Alexandru Ioan Cuza și Mihai Viteazul sunt numai o parte dintre icoanele țintuite în altarele sufletului românesc, iar dacă în acest ceas sărbătorim Mica Unire, se cuvine să amintim cuvintele lui Bogdan Petriceicu Hașdeu: “Alexandru Ioan Cuza... demn de a fi în Panteonul Național a murit în goană pe pământ străin. A murit în goană pe pământ străin, dar în România trăiește împroprietărirea săteanului. A murit în goană pe pământ străin, dar în România trăiește autonomia statului. A murit în goană pe pământ străin, dar în România trăiește Unirea”, iar noi, urmașii urmașilor săi putem afirma cu tărie că și-a respectat jurământul făcut în ceas de Unire:
“Jur în numele Prea Sfintei Treimi și în fața Țării mele că voi păzi cu sfințenie drepturile și interesele Patriei, că voi fi credincios constituției în textul și în spiritul ei, că în toată domnia mea voi veghea la respectarea legilor pentru toți și în toate uitând toată prigonirea și ura, iubind deopotrivă pe cel ce m-a iubit și pe cel ce m-a urât, neavând dinaintea ochilor mei decât binele și fericirea nației române”.
Să ne dovedim deci vrednici de înaintașii noștri și să ne prindem în Hora Unirii și în acest an uniți și plini de demnitate!
