PIERDERI IREPARABILE
Am început prima zi a anului cu o pierdere dureroasă: scriitorul Lazăr Lădariu din Târgu Mureș a trecut la cele veșnice în dimineața aceasta.
E de prisos să spun că regret nespus.
Și fiindcă făcea parte din falanga de aur a scriitorilor mureșeni - despre care am scris câteva cărți, fiind un nume de marcă în literatura română și, în plus, un prieten admirabil, în câteva rânduri am scris despre cărțile domniei sale, socotesc că ar fi potrivit să-l aduc în atenția cititorilor.
Dumnezeu să-i facă parte cu drepții.
O mișcare din universul interior, mereu pornind din dorul de a urca muntele nădejdii, pentru a depăși delimitarea de ceea ce se vede din interior, i-a dus pe mulți în lagărele de dincolo de Cercul Polar, până-n pustietățile Kolâmei, Vorkutei și Magadanului, să albească cu oasele lor îndepărtate pământuri străine, înghețate de nepăsare și ură. Nedispus concesiei - alegerea exilului și retragerea cetățeniei, în acel februarie 1947, pentru “activitate antisovietică”, alții le-au hotărât în locul lui! -, Soljenițân știa că există acel ceva abordat nu dintr-o postură externă, ci dinăuntru, direct cu sufletul: omul întreg - semn al universului. În singularitatea conștiinței trebuie căutată și luciditatea înălțătoare. Supusă probei decisive a timpului, opera lui Alexandr Soljenițân a devenit un ferment al încrederii în acea zi de noi visată, cu mulți ani înaintea “Revoluției române”. Un birou de pe Strada Nuferilor, din sediul Editurii Cartea Românească, ni-l aduce în memorie pe Florin Mugur: “Mi-e greu să-l “desenez” din cuvinte, - spune Lazăr Lădariu. Deși mai ușor, știu bine, mi-ar fi să-i creionez portretul din câteva linii, voi încerca totuși ... Impunându-se după anii '70, printr-o formulă proprie de exprimare - predominante fiind angoasele, deșertăciunea, durerile și îndoielile individuale și colective -, prin originalitate și frumusețe, prin spațiul poetic inventat, Florin Mugur venea să întărească și să completeze o breaslă, o pleiadă pe care a cinstit-o, ca un Manole mereu ziditor, cu șlefuitul și alesul cuvânt”. Despre frații noștri, poeții de peste Prut, Lazăr Lădariu se exprimă în mai multe rânduri, punând la colț, afirmațiile gratuite ale unor oportuniști pentru care aceștia ar fi niște sinucigași kamikaze. E greu de cuprins bogăția de informații și de nuanțe atinse în aceste scurte articole, de Lazăr Lădariu, în sprijinirea ideii de cultură și artă, ca membre ale aceluiași trup, ca mesaj, simbol și liant între trup și suflet. Și dacă nu ne vom referi la toate, fiindcă ar fi imposibil fără a fi acuzați de încercarea de rescriere a cărții distinsului profesor Lazăr Lădariu, nu înseamnă că articolele, eseurile, exegezele nemenționate ar fi mai puțin interesante, ci doar că acest volum așteaptă să fie frunzărit, cercetat, citit, gândit și regândit de toți iubitorii de frumos și adevăr, sub infinitele lui nuanțe și modalități de expresie. Nici Istoria, sau tocmai istoria nu este neglijată de Lazăr Lădariu, el însuși un împătimit de Istorie și de Iubire de neam prin activitatea sa în cadrul “Astrei”, iată că frânturi din această istorie inserează în acest volum sub aspectul unei cărți interesante: Pagini de glorie:”Triunghiul de foc: Mărăști-Mărășești-Oituz”: Într-o lume bulversată, plină de angoase, invidii, vanități și orgolii supradimensionate, de patimi și multe răutăți uneori, în care, pentru unii, naționalismul musai să fie echivalent cu șovinismul și extremismul, iar patriotismul a devenit o rușine, iată că trei români - dr. Florian Tucă, dr. Gheorghe Cristache și prof. Nicolae Ionescu - își găsesc timp și loc al sufletului și minții, și pentru zone luminoase ale istoriei Neamului. Într-o vreme a sintezelor firești acestui sfârșit de secol și de mileniu, trei patrioți români consideră că au venit pe lume cu o mare datorie față de rădăcinile existenței noastre dintâi, față de moștenirea lăsată de înaintemergători, și ne dau cartea “Triunghiul de foc: Mărăști-Mărășești-Oituz”.
Un frumos medalion literar, purtând efigia lui Eminescu, este intitulat: “Doamne Eminescu, sfinte, / Tatăl nostru din cuvinte...”
“Tatăl nostru din cuvinte” pentru a 109-a oară peste moarte înălțându-se, ca de fiecare dată, în zi de 15 iunie, dăinuie peste sferele înalte ale luminilor și luceferilor.
“Nu credeam să-nvăț a muri vreodată./ Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi/ Ochii mei înălțam visători la steaua singurătății”.
“Nu credeam să-nvăț a muri vreodată” ... Un vers nemuritor, dintr-o poezie nemuritoare, vine spre noi din străfundurile spiritualității românești, nu ca un strigăt abisal, ci ca o mântuire a geniului, ca cel mai vital vers demn de cel mai vechi poem al lumii - “Ghilgameș”. Este versul unui învingător absolut, nu numai în literatura română, ci și în cea universală. Un strălucit vers al supreviețuirii, izvorând din suferința hemografiei poetice, din acea unică scriere cu sine a legendei propriei întrupări a unui destin singular, destinul celui ars de viu ca Nessus. “Jalnic ard de viu, chinuit ca Nessus,/ Ori ca Hercul înveninat în haina-i,/ Focul meu a-l stinge nu pot toate/ Apele mării,/ De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet,/ Pe-al meu propriu rug mă topesc în flăcări...” În mantia geniului, cu aură de aur trece cu luminos chip de Hyperion, Înaltul Domn al Limbii Române, “cea ca o duminică”, cu strălucirea Luceafărului sub care spațiul și timpul dobândesc osmoză cosmogonică. Numai Domnul Poeziei Românești, călător peste nemărginirea timpului, așază gândurile: “Rugămu-ne-ndurărilor/ Luceafărului mărilor,/ Din valul ce ne bântuie/ Înalță-te, ne mântuie!”
Numai Poetul-Nepereche, cu efigia lui de bronz, cea a eternității, vedea că “Lumina stelei ce-a apus/ Ne urmărește încă”.
Cât de frumoase și adevărate sunt aceste cuvinte ale unui român adevărat, iubitor de neam, de limbă și de cultură românească și continuator al tradițiilor românești în Ardeal și peste tot în lume! Nu este neglijată nici poezia actuală, ai cărei corifei, oriunde s-ar afla, își fac auzite glasurile de stentori întru cinstirea limbii române. Sub titlul: “Mai există o speranță! ne este prezentat un astfel de poet.” Fără îndoială, “Un fel de a zbura” este o stare. O stare este și poezia pentru Liviu Mircea, cel înălțat din lutul Ardealului, în frumoasa lume a cuvintelor alese, grație darului cu care a venit pe lume (dar și Cenaclului “Liviu Rebreanu”, pe care, nemeritat și prea vremelnic, mulți îl dau uitării), trăitor acum, prin voia soartei, mai mult decât a dorinței proprii, pe meleaguri străine, cele ale Elveției.
(va urma)
