AMINTIRI CU BADEA GHEORGHE CÂRȚAN (N. 24 IAN.1849, CÂRȚIȘOARA - D. 7 AUG. 1911, SINAIA)

De o bună bucată de vreme, data de 24 Ianuarie are, pentru țara mea și a ta, cititorule, o dublă semnificație: se împlinesc 160 de ani de la Unirea Principatelor Române și, totodată, 170 de ani de când se năștea, în satul Cârțișoara, din Țara Făgărașului și a Oltului, un fiu de țărani iobagi, cu numele de Gheorghe Cârțan, rămas în istorie cu numele de Badea Cârțan. Cel care, mai târziu, avea să fie considerat cărăușul slovei scrise și tipărite în Țara Românească și adusă în secret în Ardeal. Un român vrednic de toată lauda, cinstirea și amintirea noastră. Cel care, pentru faptele sale de patriotism, va fi bătut și întemnițat în repetate rânduri, de către autoritățile imperiale austro-ungare. Într-o astfel de tristă împrejurare, el va avea curajul să-i adreseze contelui maghiar Tisza, următoarele cuvinte: “Am luat cărți de unde au fost și le-am dat celor care n-au avut. Atât. Ori ți se pare faptă slabă să-l deștepți pe cel din întuneric?! Chiar dacă ar arde jandarmii voștri toate cărțile românești din Ardeal, gândești că vom rămâne pe întuneric? Ne dă ea, drăguța Românie, câte vrem”.

Hrisoavele vremurilor înde-părtate ne vestesc cum că, spre începutul iernii anului 1896, țăranul Gheorghe Cârțan se așternea la drum lung și anevoios spre Roma, capitala fostului Imperiu Roman și al Italiei. Transformată, între timp, în leagănul latinității neamului său românesc. Brodise în așa fel lucrurile încât să nu fi trecut prea multe zile de la împlinirea vârstei de 47 de ani. Astfel încât să aibă încă un motiv de a se ruga bunului Dumnezeu că a ajuns să vadă și să pipăie Columna Împă-ratului Traian. Grandios monument de cinstire și omagiere a eroilor războaielor daco-romane. Admirând o poză-document din acea vreme, reprodusă lângă ample articole elogioase, publicate în paginile unor gazete italiene și românești, vedem cât de bine și de frumos îi stătea îmbrăcat în straie românești, țesute și cusute de buna sa mamă. În picioare avea opinci, la fel ca toți țăranii-plugari ai satelor de pe streașina împădurită a nordului Munților Făgăraș. Pe umeri, desagi cu merinde și suman din pănură groasă de lână, iar pe cap căciulă brumărie. În două trăistuțe pusese câțiva bulgări de pământ din grădina casei părintești și doi-trei pumni de grâu, pe care le va împrăștia pe treptele Columnei.

De atunci, de mult de tot, și până acum, peste noi și peste toate trecură felurite vremi și vremuri. Unele mai bune, altele mai rele și mai grele. De unde și nevoia de a nu uita nicicând mesajele de înțelep-ciune și de patriotism, lăsate moștenire nouă și viitorimii române, de acest brav fiu de oropsiți țărani iobagi ardeleni, cu pământ natal într-o țară înstrăinată de dușmanii săi. Oameni sărmani, mereu supuși nevrednicilor stăpâniri străine de limbă, credință și de neam. Și cât adevăr adevărat grăiesc numeroșii săi biografi, scriitori și istorici-academicieni, atunci când îl numesc pe Badea Gheorghe Cârțan: “țăranul cărturar făr- de-carte”. Un nume, transformat în renume cum nu se poate mai potrivit, de vreme ce mai toată viața și-a dăruit-o luminării neamului său, ducând peste Carpați, în desagi, pe umerii săi gârboviți, cărți tipărite în slova graiului românesc.

Și mă rog ție, dragă cititorule, să nu cumva să nu-mi aduci aminte, că în vară, la 15 iunie, să îl comemorăm pe poetul Mihai Eminescu pentru a 130-a oară; iar în 7 august, pe Badea Gheoghe Cârțan, la 108 ani de la moarte. Pe crucea-monument a mormântului său din cimitirul orașului Sinaia stă scris: “Aici își doarme somnul de veci Badea Cârțan, visând la întregirea neamului său”.

Notă: Între timp, consătenii lui dragi i-au încropit, din bârne de brad și de stejar, o căsuță cu pridvor, tot așa cum aveau în trecut țăranii de prin partea locurilor. Adică: “zidită” din chirpici, zugrăvit în albastrul senin al cerului, iar drept acope-rământ, au clădit snopi de paie și solzi de șindrilă din scândură de brad. Apoi, au așezat, în încăperile acelei case-muzeu, cele mai dragi amintiri legate de trudnica viață a vrednicului lor consătean.

Așadar, dacă oarecând, drumurile vă vor duce și spre specta-culoasele urcușuri în serpentine ale Transfăgărășanului, faceți-vă răgazul necesar trecerii pragului acelui lăcaș de învățătură și aducere aminte! Veți fi încântați să aflați cât a trudit acest om simplu, pentru ca românii ardeleni să-și poată păstra credința stră-bună, graiul neaoș, datinile și obiceiurile. Eu, bunăoară, de câte ori fac acest gest, îmi aduc aminte cu plăcere de cel dintâi localnic care, mi-a vorbit despre Badea Cârțan. Era vrednicul de stimă, regretatul Traian Cânduleț, omul care, încă din fragedă copilărie, a strâns și păstrat cu grijă tot ce amintea de acest țăran-călător pe jos, prin lumea largă, cărturarul făr-de-carte, însă autodidact erudit în tainele vorbitului, cititului și scrisului în limba română. Cel care, încălțat în opinci, a străbătut drumul lung și anevoios până la Roma, apoi până la Paris și la Ierusalim. În felul lui de-a fi, era un Om precum cel din legendara poveste a lui “Moș Ion Roată și Unirea”, scrisă de povestitorul Ion Creangă. Cea care mereu este reamintită atunci când românii-români se prind a juca și cânta în lina “Horă a Unirii”, compusă de Alexandru Flechtenmacher, pe versurile poetului Vasile Alecsandri, amândoi moldoveni din Țara Românească a românilor.

 

Lasă un comentariu