E bine să ne amintim! Ilustrul pontif, mult prețuitul Sfânt Ioan Paul, vizitându-ne țara, rostise memorabilele cuvinte: “România este Grădina Maicii Domnului”.
Puțini știu că Papa Ioan Paul al II-lea are o statuie de bronz și la Chișinău (nu doar la Paris), dezvelită, la 22 august 2016, în fața Catedralei “Providența Divină”! Știu puțini, fiindcă... “Zboară paserile toate/ De neagra străinătate;/ Numai umbra spinului/ La ușa creștinului”... Puțini știu și că acolo există o puternică Episcopie Romano-Catolică, de toată isprava, reprezentându-ne cu cinste cultura și manifestându-se sub arcul de lumină al unui curat și inteligent spirit cu adevărat ecumenic.
În anul 1879, Mihai Eminescu scria celebrul, mult comentatul sonet “Răsai asupra mea...”, pe bună dreptate considerat universalist, deși având ca temă “conștiința în forma ei cea mai înaltă, conștiința ortodoxă, reprezentată de Preasfânta Fecioară.”
“Răsai asupra mea, lumină lină,
Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;
O, Maică Sfântă, pururea fecioară,
În noaptea gândurilor mele vină.
Speranța mea tu n-o lăsa să moară
Deși al meu e un noian de vină;
Privirea ta de milă caldă, plină,
Îndurătoare-asupra mea coboară.
Străin de toți, pierdut în suferința
Adâncă a nimicniciei mele,
Eu nu mai cred nimic și n-am tărie.
Dă-mi tinerețea mea, redă-mi credința
Și reapari din cerul tău de stele;
Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!”
Indiscutabil, vedem o splendidă și profundă poezie sacră, ale cărei elemente devin “metafore ale acestei sublime conștiințe, sintetizată prin cele trei virtuți teologale: credința, nădejdea și dragostea («redă-mi credința», «Speranța mea tu n-o lăsa să moară», «Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!»).
Metafora «lumină lină» este, de fapt, conceptul de conștiință creștină, a cărei prezență, ca model de gândire, se formează treptat în mintea, inima și sufletul românului, prin harul Duhului Sfânt. Este invocată Maica Domnului («O, Maică Sfântă, pururea Fecioară, / În noaptea gândurilor mele vină»), pentru a-i reda tinerețea («Dă-mi tinerețea mea»), credința («redă-mi credința») și cerul de stele («Și reapari din cerul Tău de stele»). Poetul înțelege că cel smerit se va înălța. De aceea își afirmă înstrăinarea dată de suferință și smerenie: «Străin de toți, pierdut în suferința / Adâncă a nimicniciei mele”, își afirmă neputințele: «Eu nu mai cred nimic și n-am tărie».
Preasfânta Fecioară este o întrupare a frumosului absolut, ca principiu ea este Frumoasa lumii, exprimarea cea mai deplină a principiului feminin. Ea este prototip al îngerilor, sensul speranței, întruparea milei, ca virtute creștină și deținătoare a tuturor virtuților.
Poetul trăiește kenoza neputinței, fiindcă: «Tăria mea întru neputință se desăvârșește», de aceea se smerește adânc, spre a dobândi înălțarea prin arătarea Maicii Preacurate cu Pruncul. Această trăire, profund creștină, este semnul că poezia a pierdut, prin stingerea prematură a poetului, una din șansele de a dobândi o poezie pe dimensiunea sacrului. Adevărata valoare a spiritului eminescian abia apăruse, fiindcă cea mai înaltă valoare o are poezia sacră, iar cea de ritual devine nucleul sacrului. Poetul, din geniu, ar fi devenit Sfânt, așa cum arăta Nichifor Crainic în «Nostalgia paradisului». De aceea Eminescu este Mihail, adică înger. Particulaii înseamnă în ebraică Dumnezeu, și nu Mihai, adică înger negru, adică ateu, așa cum îl numesc cei care-l denigrează, aruncând, fără să-și dea seama, asupra poetului, întunericul conștiinței lor demonizate.” (sursa.md, 16 sept. 2011)
Ne amintim, cu venerație, că ilustrul Karol Wojty³a a fost nu doar papă, ci și poet, “una dintre acele harfe care l-a cântat, prin poeziile sale, pe Dumnezeu și iubirea lui.”
Cu doi ani în urmă, datorită lui... Eminescu - devenit “actor” al manifestării, omagiindu-l pe Sfântul Părinte sub arcul Poeziei și al Iubirii -, Chișinăul și-a dovedit, fără putință de tăgadă, românitatea, colț de rai din Grădina Maicii Domnului, arcuită peste Prut.
Aflăm de la părintele Petru Ciobanu că... “Anume această parte, poate mai puțin cunoscută, a Sfântului Ioan Paul al II-lea s-a dorit a fi evidențiată prin manifestarea culturală organizată de Episcopia Romano-Catolică de Chișinău, Ambasada Republicii Polone la Chișinău și Teatrul Național «Mihai Eminescu», în curtea Catedralei «Providența Divină» din Chișinău, în fața monumentului marelui om și Papă. Printre cele aproximativ 100 de persoane prezente, s-au aflat vicepreședintele Parlamentului Republicii Moldova - doamna Liliana Palihovici, ambasadorul Ungariei în Republica Moldova - domnul Mátyás Szilágyi, reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe și ai comunității poloneze, oameni de cultură, credincioși ai Parohiei «Providența Divină» etc.
Totul a început la ora 16.00. Preasfințitul Anton Coșa, episcopul de Chișinău, i-a salutat pe toți cei prezenți la acest moment inedit pentru Biserica noastră locală, după care domnul Artur Michalski, ambasadorul Republicii Polone la Chișinău, a vorbit despre personalitatea marelui Papă, scoțând în evidență latura poetică și teatrală a lui Karol Wojty³a, mare admirator și fiu al Mamei noastre cerești. Manifestarea a început cu cântecul-rugăciune «Răsai asupra mea», pe versuri de Mihai Eminescu, în interpretarea doamnei Reghina Nadkrenicinaia și a preotului Ștefan Socaciu, acompaniați la chitară de Tiago Silva Diniz. După acest moment muzical, actorii Teatrului: Petru Oistric, Mihaela Damian-Oistric, Alexandru Pleșca, Mihaela Strâmbeanu, Ana Tkacenko, Diana Decuseară, Petru Hadârcă au recitat poezii din volumul «Iubirea totul mi-a explicat» de Karol Wojty³a, intercalate de fragmente din «Scrisoarea către artiști» de Ioan Paul al II-lea. La sfârșit, a fost cântat, în limbile polonă și română, cântecul «Barca», atât de iubit de marele Papă.”
Îmi place să cred că la manifestarea omagiindu-l pe Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea s-au aflat și români ortodocși, nu doar polonezi. Îmi place să cred că blestemul dezunirii, despre care vorbea, cu atâta tristețe, Vasile Pârvan, și ura de sine, care ne macină sufletele de atâta vreme, nu au atins încă acel colț de rai al “Grădinii Maicii Domnului” de dincolo de Prut.
Pe noi, românii, doar dezastrele ne unesc. Un dezastru nu-i prea departe. Ni se pregătește din Transnistria. Ar fi bine să ne mișcăm repede, nu cumva să fie prea târziu. Să ne unim!
“De avem sau nu dreptate,/ Eminescu să ne judece!”
