COMITATELE, DISTRICTELE ȘI SCAUNELE ÎN TRANSILVANIA (II)

Cele mai importante districte românești erau:

1. Districtele din Banat. Față de Regatul Ungariei, Banatul s-a bucurat întotdeauna de o largă autonomie, fiind condus de un ban, care era un înalt demnitar al regatului, alături de voievozii Transilvaniei și de banii Croației, Bosniei, Belgradului, Timișului și Pojonului. Demnitatea de ban al Severinului a fost îndeplinită de Iancu de Hunedoara și de alți români, cum a fost banul Ioan Trentul, pomenit într-un document din 1376 al regelui Ludovic I. Mai târziu, un decret din 1492 a dispus ca în demnitățile de bani să fie numiți numai nobili unguri. Privilegiile districtelor se cunosc din două documente ale regelui Vladislav V Postumul, din 1457. Potrivit acestora, românii din cele opt districte aveau îndatorirea de a apăra trecătorile Dunării contra turcilor. În documente se vorbește de “Universitatea nobililor și cnezilor și a celorlalți români”, sau în alt loc despre “privilegiile românilor și ale cnezilor”, apoi despre “românii nobili și cnezi, cum și ceilalți români”.

Începând din secolul al XIV-lea, documentele epocii enumera, în această regiune, opt districte: Almaș, Comiat, Bârzava, Caransebeș, Crașova, Iladia, Lugoj, Mehadia. Începând din 1451, aceste districte se numesc în documente “districte românești (oláh kerületek), având o situație privilegiată și în epoca anterioară. Districtele erau conduse de către un comite sau castelan (comes seu castellanus) și de un locțiitor al lor numit crainic. Forul principal de judecată al acestor districte îl constituia instanța districtului Caransebeș. Alte districte autonome românești atestate sunt cele de pe văile Begheiului și a Sărazului: Bujor, Fârdia, Jupani, Marginea, Mănăștur și Sudriaș.

2. Țara Făgărașului s-a bucurat ca și Banatul de autonomie în cadrul statului feudal maghiar, constituind ducatul Făgărașului. Este menționat pentru prima dată ca “terra Blachorum în 1222, apoi în 1372 ca “terra Fogoras”, iar cu denumirea de district în 1428. Autonomia Țării Făgărașului (Țara Oltului) a fost consolidată și prin faptul că aceasta a fost, împreună cu Țara Almașului, sub stăpânire neîntreruptă a domnilor Țării Românești între anii 1350 și 1462.

3. Districtele din regiunea Hunedoara. Primul district este atestat în documente în anul 1247 sub forma de “terra Hatszoc”, iar în 1360 este denumit cu termenul propriu de istrict. În a doua jumătate a secolului al XIV mai sunt atestate următoarele districte: districtul cetății Hunedoara, al cetății Deva, al târgului Dobra și al râului Strei. În fruntea acestor “districte ale cetății Devei” se găsea obștea boierilor și cnezilor (universitas nobilium ac Kenezium), adunarea având și atribuții judecătorești. În judecarea pricinilor ea aplica vechiul drept românesc (“ius Valachicum”), împotrivindu-se încercărilor statului feudal maghiar de a introduce și alte legi.

4. Maramureșul este pomenit în documente în 1199, fiind una din cele mai vechi și mai bine constituite organizații românești. S-a bucurat de o largă autonomie sub conducerea voievozilor români, deși regalitatea maghiară a încercat adesea să-l subordoneze puterii centrale.

Voievodatul Maramureșului avea, la începutul secolului al XIV-lea, șase cnezate: Bârjava, Câmpulung, Cosău, Cuhea, Mara și Talabor. Deși are o personalitate mai pregnantă în peisajul vechilor organizații românești, organizarea Maramureșului voievodal se înscrie în specificul organizării districtuale românești din Transilvania. De altfel, toate obștile, ocoalele și cnezatele maramureșene alcătuiau “Țara Maramureșului” (Terra Maramurusiensis), atestată la 1324, sau “districtul Maramureșului” (Districtus Maramorisiensis), atestat în 1326.

Odată cu trecerea spre epoca modernă, modificări importante au loc în Banat. După încorporarea la Austria, prin Tratatul de la Passarowitz, din 21 iulie 1718, Banatul a fost împărțit în 11 districte: Timișoara, Cenad, Ciacova, Becicherec, Panciova, Vârșeț, Palanca Nouă, Lipova, Lugoj-Făget, Caransebeș și Orșova-Almăj. Districtele erau conduse de către un administrator, ajutat de mai mulți subadministratori, și erau subîmpărțite în cercuri. În fruntea fiecărui sat se găsea un cnez (chinez) - ce perpetuează, astfel, vechea instituție de conducere a satelor românești, atât de trainic fixată în viața românilor, încât a dăinuit prin secole.

Încorporat Ungariei, teritoriul Banatului a fost reorganizat în 1779 în trei comitate: Caraș, compus din 5 cercuri și 225 de sate, Timiș, compus din 4 cercuri și 174 de sate, și Torontal, compus din 4 cercuri și 122 de sate. În 1849, teritoriul Banatului a fost organizat în 5 distrincte: Timișoara, Lugoj, Becicherec, Neoplanta și Zombor care, la rândul lor, au fost subdivizate în cercuri.

Cea de a treia categorie de instituții administrativ-teritoriale din Transilvania o constituie scaunele, specifice organizării coloniștilor sași și secui. Teritoriile locuite de sași au fost organizate, în conformitate cu Diploma Andreanum din 1224, în scaune, ce apar atestate documentar între 1302 și 1349, pe rând: Sibiu, Sebeș, Mediaș, Șeica, Cincu, Sighișoara, Miercurea, Orăștie, Nocrich și Rupea. În fruntea fiecărui scaun săsesc se afla un jude regal (iudex regalis), cu aceleași prerogative ca și comiții comitatelor. Pe lângă acesta funcționa un jude scăunal (iudex sedis) sau al pământului (terrestris). Scaunele săsești erau conduse de cornițele Sibiului (comes Cibiniensis), care reprezenta puterea centrală și era supus autorității voievodului Transilvaniei. După domnia regelui Matei Corvin, cornițele Sibiului va fi ales de obștea săsească (Universitas Saxonum), ai cărei reprezentanți se întruneau la Sibiu.

Pământul ce le-a fost atribuit secuilor a fost împărțit în șapte scaune. Numele de scaun apare atât la sași, cât și la secui, prin derivație de la termenul de scaun de judecată (sedes iudiciaria) - instituție tradițională românească pe care aceștia au găsit-o la așezarea lor în aceste teritorii. În fruntea fiecărui scaun se găseau doi dregători: mai-marele oștirii (maior exercitus) sau căpitanul (capitaneus) și judele pământean (iudex terrestris), care începând din secolul XVI se va numi jude al scaunului (iudex sedis). Cele șapte scaune secuiești au fost reduse în 1562 la cinci: Odorheiu Secuiesc, Ciuc, Târgu-Mureș, Trei Scaune și Arieș. Autoritatea superioară a secuilor era comitele secuilor (comes Siculorum), sub autoritatea căruia se întrunea obștea secuilor (Universitas Siculorum), cu centrul la Odorheiu Secuiesc.

(Va urma)

 

Lasă un comentariu