La plinirea vremii, Cuvântul lui Dumnezeu, Logosul divin, S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, făcându-Se om. Odată întrupat, lumea avea să-L vadă pe Cel nevăzut privindu-l pe Fiul Său - Hristos, Fiul Omului. Simbolurile și toate profețiile vechi-testamentare Îi anticipau revelația supranaturală, pregătindu-ne treptat în vederea primirii și acceptării ei, căci taina zămislirii în pântecele Fecioarei a adus posibilitatea mântuirii întregii lumi, chipul Mântuitorului putând fi privit, ascultat, imortalizat în icoane. În acest fel, Cel nereprezentabil S-a făcut reprezentabil, “sălășluindu-Se în trup omenesc ca să se arate în el”.
Apologeții ortodocși ai icoanelor și-au argumentat și documentat în chip variat poziția față de problema iconologică iscată în perioada iconoclastă, însă toate argumentele lor își au rădăcina puternic ancorată în minunata Taină a Întrupării Cuvântului lui Dumnezeu. Atât de important este argumentul Întrupării încât cercetători teologi renumiți definesc erezia iconoclastă, în esența ei, ca fiind una hristologică, ceea ce relevă faptul că iconomahii, lovind cu zel și patimă temeiurile artei sacre, izbeau orbește în Persoana Mântuitorului, lupta deschisă împotriva icoanelor transformându-se treptat într-o înverșunată luptă antihristă, adepții poziției contrare cinstirii icoanelor primind chiar numele de hristomahi.
Prin întrupare, chipul omului devine teofanic, de aceea icoana este o “dumnezeire omeniformă” care mărturisește despre această prezență divină. Dimpotrivă, vrând să nege temeiul icoanei, iconomahii susțineau că a-L reprezenta pe Hristos înseamnă “a-L coborî și a-L micșora”, propunând o contemplare a Lui doar cu mintea, Duhul Sfânt sălășluindu-Se în cei ce luptă pentru a dobândi asemănarea cu Dumnezeu prin sfințenie și dreptate. Sfântul Teodor Studitul admite o modelare a omului prin Duhul Sfânt, o modelare a minții care începe imediat după Sfântul Botez și durează până la moartea cu trupul, timp în care se întipărește în mintea omului chipul Ipostasului lui Dumnezeu Tatăl, dar această modelare nu s-ar putea realiza dacă chipul Tatălui nu s-ar fi întrupat și dacă omul nu s-ar gândi la Hristos și faptele lui mântuitoare. Contemplarea cu mintea e mijlocită de Hristos, Logosul întrupat.
Dumnezeu a modelat țărâna și l-a zidit pe om după chipul Său (Facere 126), iar la plinirea vremii S-a oferit pe Sine Model văzut pentru a fi ascultat. Așadar, văzându-L îi putem urma faptele, cunoscându-L îi putem sluji. Icoana Lui devine astfel modelatoarea întregii noastre ființe. Prefigurată de simbolurile Legii Vechi, prin intermediul cărora omului i se împărtășea o cunoștință redusă, obscură, despre Dumnezeu, El nefiind revelat de ele decât ca niște umbre, icoanele creștine înfățișează pe Hristos întrupat pentru cei ce nu I-au fost contemporani, “exprimând acest mare spor în cunoștința lui Dumnezeu” (D. Stăniloae).
Vederea lui Hristos în icoană premerge contemplarea Lui, căci de ar fi ajuns contemplarea cu mintea venea la noi numai în acest mod, precizează sfântul Teodor Studitul, evitând Întruparea, Patimile, Moartea, Învierea, Înălțarea. Dar pentru că Întruparea Lui este reală, icoana ne oferă posibilitatea contemplării Lui și comunicării cu El prin Duhul Sfânt, căci Întrupându-Se, Fiul lui Dumnezeu S-a circumscris timpului și spațiului pentru o vreme, devenind asemeni nouă. Acest fapt face posibilă reprezentarea Sa în icoane, pentru că și noi, cei de acum trebuie să-L vedem pe Mântuitor, întărindu-ne credința în El. Prin icoană omul depășește materialitatea lumii, îndreptându-și mintea către lumea spirituală. Până și dumnezeieștii ucenici mai întâi au văzut pe Domnul și apoi au consemnat în scris cuvântul Lui. Faptul că Hristos a fost om nu poate fi negat, iar acest adevăr grăiește despre bunăvoința circumscrierii Sale, despre iubirea Sa față de oameni care L-a mișcat într-atât încât S-a întrupat pentru a ne mântui. Întruparea, ca rezultat al iubirii Sale, este ceea ce teologia ortodoxă numește manifestarea chenotică a lui Dumnezeu, act suprem de smerenie divină, dar și argument dogmatic principal al posibilității pictării Lui în icoane. Logosul a luat față omenească, pe care a și umplut-o de lumina Sa dumnezeiască. Această față luminată a Lui este icoana căreia ne închinăm.
