În orașele și satele de pe valea Someșului, pe tabloul absolvenților de la Școlile Normale din Gherla, în mijlocul corpului profe-soral, se afla, până în 1948, chipul blând, cu o aură de sfințenie, al Episcopului Greco-Catolic Iuliu Hossu, ce avea să fie numit “Sfântul Marii Uniri”. E momentul de apogeu al luminosului său episcopat, de peste trei decenii. Episcopatul său a cunoscut, precum în miturile antice, înălțarea și decăderea: din 1917 până în anul nefast 1948, al scoaterii în afara legii a Bisericii Greco-Catolice, s-a aflat ca vrednic și bun păstor al credincioșilor din Eparhia Cluj-Gherla; după 1948 au urmat calvarul, batjocura, umilirea, întemnițarea, domiciliul forțat. Pe toate le-a îndurat cu o cristică resemnare și cu speranța “unui ceas al dreptății” pentru Biserica sa, știind că “nebiruit e omul ce luptă cu credință”. Dovada emoționantă a dragostei cu care a fost înconjurat de credincioșii pe care adesea îi numește cu dragoste părintească “scumpii mei credincioși”, în cartea sa de memorii cu un titlu legământ - Credința noastră este viața noastră - sunt aceste “suvenire și omagii lirice” în care apare și bucuria de a avea un asemenea Păstor, dar și durerea pe care o împărtășește obștea credin-cioșilor pentru suferințele la care a fost supus de un nemilos regim ateu. Gherla și Clujul - locuri ale gloriei episcopatului său, Dragoslavele, Sighetu Marmației și Căldărușani, toposuri întunecate de suferință pentru cel ce avea să fie primul Cardinal al Bisericii Române Unite cu Roma și care, la semicentenarul Marii Uniri din 1968, la Căldărușani, la domiciliul forțat, a avut puterea să recitească, pentru câțiva devotați curajoși ce l-au vizitat, Cuvântarea cu adevărat profetică, rostită la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918, în care stilul și tăria cuvintelor sunt ca ale marilor prooroci din Vechiul Testament. Aceste rânduri fac parte din prefața cărții intitulate “Glasul Unirii. Iuliu Hossu: Suvenire și omagii lirice” - o antologie de versuri închinate Episcopului Iuliu Hossu, antologie îngrijită și prefațată de Ion Buzași.
Cardinalul Iuliu Hossu s-a născut la 30 ianuarie 1885, în satul Milaș, județul Bistrița-Năsăud, din părinții Ioan, preot, și Victoria. A început școala în satul natal, a urmat apoi gimnaziul lutheran din Reghin, Liceul Romano-Catolic din Târgu- Mureș, iar clasele V-VIII la Gimnaziul Superior Greco-Catolic din Blaj. În 1904 își începe studiile teologice, fiind trimis la Colegiul De Propaganda Fide din Roma. În 1906 este promovat doctor în Filosofie, iar în 1910 doctor în Teologie. În ultimul an de studii, la 27 martie 1910, este hirotonit preot. Revenit în țară, la Lugoj, activează pe rând ca protocolist, arhivar, bibliotecar, apoi Vicar și secretar episcopesc. La 3 martie 1917 este numit Episcop în scaunul Eparhiei Gherla, rămas vacant, numirea găsindu-l preot militar.
În 1918, la 1 Decembrie, din însăr-cinarea Marelui Sfat Național Român, citește mulțimilor adunate la Alba Iulia, Proclamația de Unire a Transilvaniei cu Regatul României. Ulterior acestui moment, îl îmbră-țișează pe episcopul ortodox Miron Cristea, alături de care, însoțiți și de Vasile Goldiș și Alexandu Vaida-Voievod, are onoarea și bucuria de a înmâna Regelui Ferdinand I al României, Declarația de Unire. Nu întâmplător a fost însărcinat cu citirea Proclamației și nici cu cinstea de a înmâna regelui Declarația. Nu întâmplător este numit și “Sfântul Marii Uniri”. I-au fost recunoscute astfel - de către personalitățile politice ale vremii - toate eforturile și tot ce a întreprins în pastorația sa pentru realizarea marelui moment al Unirii. A bătut satele, orașele și toate localitățile eparhiei, însu-flețind credincioșii, încurajându-i să spere și să creadă în visul libertății, al unirii. Fără să tranzacționeze cu conștiința, n-a ocolit cărările ce-l duceau spre temniți ori spre moarte, nu s-a lăsat prins în cătușele tăcerilor impuse de oficialități, ci a rostogolit întotdeauna - în fața Casei Magnaților, a marilor demnitari politici ori a habsburgului înșelător - granitul adevărurilor despre neamul ce dorea “acum ori niciodată” să-și “croiască altă soartă.” Circulara 4344 din 26 octombrie 1918, prin care episcopul Iuliu Hossu cere clerului și credincioșilor să nu se mai supună guvernului de la Budapesta reprezintă primul act de autoritate românească, al autodeterminării - o adevărată pagină de istorie! A fost un act de curaj pe care l-a făcut, pentru că își iubea enorm țara și oamenii, pentru că avea credință, pentru că acea cruce pectorală primită de la părinți, când a fost numit episcop, a însemnat pentru el fierbintele iubirii de Dumnezeu, de generații, de crezuri.
În anul 1930, Eparhia de Gherla devine de Cluj-Gherla și centrul eparhiei se mută la Cluj. Aici îl prinde perioada de ocupație horthystă și începutul regimului comunist. La 28 octombrie 1948 este arestat și dus la Drgaoslavele. A fost arestat, împreună cu ceilalți episcopi greco-catolici, într-o zi de duminică, parcă anume pentru a-i umili și mai mult. A urmat apoi calvarul; lagărul de la Căldărușani (pentru că lagăr se poate numi un loc împrejmuit cu sârmă ghimpată), penitenciarul de la Sighetu Marmației, Curtea de Argeș, Ciorogârla și din nou Căldărușani, unde a fost izolat până la sfârșitul vieții.
La 28 aprilie 1969 este numit Cardinal “in pectore” (în inimă) de către Papa Paul al VI-lea. De ce “in pectore”? Pentru că autoritățile comuniste i-au propus să meargă la Roma să își îmbrace haina purpurie de Cardinal și să nu se mai întoarcă niciodată. Episcopul însă, a preferat să rămână lângă “scumpii lui” - așa cum își numea credincioșii. Onoarea pe care ar fi primit-o la Roma, poate într-o celebrare plină de emoție, a fost mai puțin importantă decât rămânerea alături de turma sa. Știa că o turmă rămasă fără păstor se poate rătăci. Chiar și privat de libertate, știa că prezența sa în suferință, alături de mica lui turmă, înseamnă enorm. Știa că rămânând aici, poate face mai mult decât plecând. Și a avut dreptate. A avut dreptate și când i-a spus ministrului
Cultelor de atunci: “ați făcut o mare greșeală cu Biserica Română Unită, ați intrat pe un teren pe care nu îl puteți stăpâni. Fiecare suflet de credincios este o cetate de nebiruit, în care nu poate intra nimeni, numai Dumnezeu”. Și au fost profetice aceste cuvinte, pentru că și la răsturnarea regimului comunist din 1989, securitatea a rămas cu “problema uniților nerezolvată”. Pentru că biserica greco-catolică, deși interzisă de regimul comunist, nu a putut fi biruită, ea a existat perma-nent, chiar dacă în “catacombe”.
Cardinalul a plecat la casa Tatălui Ceresc într-o zi de mai, 28, 1970, ultimele lui cuvinte fiind: “Lupta mea s-a sfârșit, a voastră continuă”. Cardinalul a lăsat pagini atât de importante de credință, de spiritualitate, de istorie, studii, articole, eseuri pastorale, pagini de jurnal, memorii. Dar mai mult decât orice, a lăsat în sufletele celor care l-au cunoscut - direct sau doar citindu-l - credința, speranța, dragostea. “Vă las ceea ce am mai scump pentru toți, pentru scumpii fii ai voștri, pentru urmașii urmașilor lor. Al vostru am fost, al vostru sunt, al vostru rămân până la sfârșitul vieții mele. Primiți în dar, de la mine, acest bun pe care vi-l las: dragostea sufletului, dragostea mea întreagă!” Dragostea sa întreagă a fost cea care i-a dat puterea de a ierta, pentru că, umilit fiind, când rozariul îi era călcat în picioare spune: “îi iert pe toți și cerșesc iertare de la Tine, prea-milostive Doamne, pentru toți.
Dă-le iertare și dreaptă pocăință”.
