Omul a fost creat de Dumnezeu printr-un act special, fiind adus la existență ca o unitate formată din trup și suflet. El nu este o simplă sau, după unii, complexă operă a naturii, creată și ea înaintea lui, ci, din țărână modelat, este legat de ea. Geneza biblică ne spune că Dumnezeu l-a alcătuit pe om în mod simultan și nu în urma unei succesiuni temporare, idee conform căreia ar fi fost creat mai întâi trupul, iar mai apoi sufletul ori invers. Luând țărână din pământ, Dumnezeu a suflat în nările trupului, astfel creat, suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie (Facere 2,7). Acest act special al creației omului îl deosebește pe acesta de restul naturii și de celelalte existențe create în univers. Dumnezeu a făcut trupul “luând țărână din pământ'' și nu a poruncit pământului să-l producă, ca în cazul celorlalte vietăți, dându-i omului puterea îndeplinirii dorinței Sale. În actul creației omului, intervenția directă, nemijlocită a lui Dumnezeu, este evidentă. Ca atare, ființa umană are o poziție specială nu numai față de natura din care a fost luat, ci și față de Dumnezeu, prin trup fiind legat de natură, materie, prin suflet aflându-se în cea mai intimă legătură cu Dumnezeu. În calitate de pământ aparținem naturii, prin suflet o transcendem. Prin actul special al creației a luat naștere o relație indestructibilă, vie, între om și Creatorul său, fundamentată și exprimată de realitatea chipului lui Dumnezeu din om, “chip” alterat în urma păcatului strămoșesc. Relația aceasta, conștientă și liberă, așază omul într-o permanentă comuniune cu Protochipul lui, ceea ce înseamnă o împărtășire neîncetată de harul lui Dumnezeu. Părintele Stăniloae, vorbind despre această relație, consideră tensiunea omului, după Creatorul lui, ca fiind cât se poate de firească, de vreme ce sufletul nostru este înrudit cu Dumnezeu. Or, înrudirea omului cu Dumnezeu (nu în sens panteist) ne face să apărem în creație ca niște icoane vii ale Lui.
Prin modul supranatural al creației noastre, chipul divinității se descoperă în întreaga creație, în lume și în om. Leonid Uspenski amintește despre sensul cosmic al omului, omul ca microcosmos fiind centrul vieții create, calea și mijlocul prin care Dumnezeu acționează asupra făpturii, iar făptura participă la viața spirituală: ,,Așezat de Dumnezeu în fruntea tuturor creaturilor văzute, omul ar trebui să realizeze în el însuși armonia întregului, unind întregul cu Dumnezeu, făcând din univers un organism omogen, în care Dumnezeu ar fi - totul în toate - căci scopul final al creației este transfigurarea ei” (Leonid Uspenski). Acesta este și motivul principal pentru care în Biserica Ortodoxă și Catolică există cultul sfinților.
Ca și chip al lui Dumnezeu, omul este, prin creație, o icoană vie a Lui. Este adevărat însă că lumina lui Hristos nu transpare (nu este reflectată) cu aceeași intensitate pe fața tuturor oamenilor. Având vocația îndumnezeirii, fiecare om trebuie să parcurgă propriul urcuș duhovnicesc pentru a deveni icoană vie strălucitoare a luminii dumezeiești.
Temeiul antropologic al existenței icoanei este fundamentat de calitatea omului de a fi ,,înrudit'' cu Dumnezeu, adică creat după chipul Lui. Dacă, prin căderea protopărinților, s-a alterat, deformat, chipul lui Dumnezeu din om, cel mai potrivit era ca Iisus Hristos, chipul (icoana) Tatălui, să restaureze chipul lui Dumnezeu din omul căzut. Așadar, Chipul Tatălui desăvârșit a restaurat, mântuit, îndreptat, chipul omului căzut. Cu alte cuvinte, ne-a mântuit Acel chip după asemănarea cui am fost creați, adică Cuvântul întrupat, Hristos. Iar Acest chip nu este chip cioplit, ci icoana veritabilă a lui Dumnezeu Tatăl. Ei ne închinăm și pe aceasta o cinstim.
Fiul lui Dumnezeu este Modelul (Protochipul necreat) după care omul este creat. De aceea spunem că Dumnezeu este primul creator de icoane și credem că icoanele vii sau zugrăvite, create de noi, sunt expresia puterii de a crea pe care, am primit-o de la același Dumnezeu.
