PRIETENIA AFECTUOASĂ DINTRE CULTURĂ ȘI SUFLET - UN FLORILEGIU CRITIC AL FENOMENULUI CULTURAL DIN INIMA ARDEALULUI (IV) LAZĂR LĂDARIU, “PLĂCUTA ZĂBAVĂ”, EDITURA NICO, TÂRGU-MUREȘ, 2010

PIERDERI IREPARABILE

Am început prima zi a anului cu o pierdere dureroasă: scriitorul Lazăr Lădariu din Târgu Mureș a trecut la cele veșnice în dimineața aceasta.

E de prisos să spun că regret nespus.

Și fiindcă făcea parte din falanga de aur a scriitorilor mureșeni - despre care am scris câteva cărți, fiind un nume de marcă în literatura română și, în plus, un prieten admirabil, în câteva rânduri am scris despre cărțile domniei sale, socotesc că ar fi potrivit să-l aduc în atenția cititorilor.

Dumnezeu să-i facă parte cu drepții.

  

O adevărată profesiune de credință devine angajarea pe calea cuvântului care înalță, într-o lume tot mai departe de visarea poetică, de fiorul liric specific românului, azi tot mai înstrăinat, în caruselul alienării care exclude gândul cu aură de lumină: “A fi poet înseamnă/ a fi, tu însuți,/ un sacrificat”.

Poezia “adusă la zi” a acestui sfârșit de secol și de mileniu, adevărat barometru spiritual al unei nații, când unii ne-ar dori pasul făcut în cea de-a treia mie de ani cu mâinile goale, echivalează existența noastră diurnă cu un învolburat torent în care se învață, și “tehnica vâslitului”, dar și “fuga spre dimineața speranței”. Nu-i de mirare că, în viziunea lui Liviu Mircea, “talentul este un muncitor necalificat”. Într-o lume indiferentă la toate, ca aceea pe care o trăim, ostilă poeziei, în care destinul pare a-i da dreptate lui Vladimir Vâsoțki (pentru care “poeții sunt niște lunatici/ care merg cu călcâiele/ pe lama ascuțită a cuțitului”), când în orice clipă “un hitleraș pândește la colț”, visătorului “cizmele în picioare i s-au găurit la umbra lunii”. Mini-cronica unei cărți: Pompiliu Gâlmeanu: “Dintr-o vreme...” (“Care sunt frunzele moarte din mine/ Și care sunt frunzele vii...”) - ni-l prezintă pe autor în culori insesizabile poate pentru omul neobișnuit cu meta-forele. “Poetul din această carte - scria Valentin Borda în prefața cărții de poeme «Dintr-o vreme...» (Editura “Petru Maior”) - este un călător pe mările și oceanele lumii. Un hoinar voluptos, străful-gerat de dorul cunoașterii, căutător de senzații și experiențe insolite. El devoră clipa petrecută pe vapor printre marinari, e fericit că stă părtaș la viața acestora sub Calea Lactee. Dar, sensibil fiind în toate fibrele ființei sale, plonjează adesea în singurătate și atunci când scrie versuri”. Cuvinte născând din cuvinte. Gânduri izvoditoare de gânduri. Imagini văzute cu ochii altora. Semne vizibile. Cărți. Sunete. Imagini. Cuvinte. Averi nepieritoare. Toate puse la dispoziție cu generozitate și bună voire. De un om. Îndrăgostit de Cuvânt. Îndrăgostit de iubire. Îndrăgostit de oameni. Sub titlul: “Doina și Ion Aldea Teodorovici: Cântecul Neamului” - sunt evocați doi artiști care nu și-au precupețit talentul, timpul, viața pentru arta lor: muzica. Este evocată o întâlnire de neuitat, care a marcat un eveniment important din istoria culturală a Mureșului. “În sala de protocol de pe atunci a “Grandului”, chemați, pentru a doua oară, să cânte în Ardeal, de o parte și alta a poetului Grigore Vieru se aflau ei: Doina și Ion Aldea Teodorovici. Și-i ascultam parcă ținându-ne respirația. Ei veneau de dincolo de Prut, apă despărțitoare de frați, de acolo de unde ,,...doina ne-o furară/ Cu străvechea și frumoasa țară”, cu imnul în premieră “Transilvania”. Am ascultat, atunci, gâtuit de emoție, melodii pe versurile lui Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Ion Hadârcă, și ale altor poeți. Ne-au emoționat cântecele “Eminescu”, “Aprindeți candela”, “Căpriana”, care au însuflețit speranța unui neam cu gândul dintotdeauna al reîntregirii. Deodată, ca o detunătură năvălind prin ușa izbită de perete, a răsunat vocea lui Tudor Gheorghe. Asta a fost voia Domnului! Așa a fost să fie: să se întâlnească, absolut întâmplător, în acel ceas, în acea seară. Doina și Ion cântau “Imnul Transilvaniei”. Tudor Gheorghe - pe cel al Basarabiei. Ne-am mai întâlnit, încă o dată, în momente grele pentru mine, în februarie 1992. A urmat groaznica noapte de 30 octombrie 1993, a ciudatelor circum-stanțe în care au fost curmate două destine. O trecută seară de octombrie ni-i readucea în fața ochilor. Doina și Ion cântau “Mal de Prut”. Ea - distinsă ca o cneaghină. El - drept, ca întot-deauna, cu barba-i de hirsut cobo-rând, parcă, dintr-o ramă a unei vechi fotografii. Când repetă “Curge Prutul între noi și plânge”, parcă Prutul acela “de sârmă curgătoare”, despărțitoare de frați, tresare. Câteva imagini ni-i așază, alături de Adrian Păunescu, într-o Transnistrie cu soldați, scriind o pagină din tragedia Basarabiei. Ion - rezemat în chitară. Ostașii - sprijiniți în arme. Atunci, acolo, printre arme și tancuri, unde “florile miroseau a praf de pușcă”, la Tighina, aflată în război, la întrebarea “Voi sunteți artiști. De ce vă băgați în politică?”, Doina răspundea: “Poeții nu au nevoie să se justifice. Ei înșiși sunt adevărul!”. Omagieri, aniversări, comemorări, manifestări ale spiritului românesc în toată arderea lui cu flacără vie, pe rugul Poeziei și al Muzicii. Aproape ritualice. De bună seamă că se apropie de manifestările cultice. De oficieri de liturghii și sa'cramente, prin puritatea și adevărul lor, unul.

Și Sfânta Liturghie este o anamneză. O amintire a Jertfei mântuitoare a Dumnezeului-Om, pe crucea de Lumină. Spre luminarea neamurilor.

Un frumos portret așezat lângă altele aidoma, este făcut poetului basarabean Nicolae Dabija, sub titlul: “Freamătul pământului în “peisajele sufletului”. Venit pe lume, la 15 iunie 1948, în localitatea basarabeană Codreni, nu departe de locul care l-a dat poeziei și slujirii sfântului altar pe cel care ne-a lăsat acea creație unică “Limba noastră”, Alexe Mateevici (căzut pe frontul din Moldova, în anul 1918), cu un tată “țăran cu bibliotecă” și o mamă țărancă din neam de preoți, Nicolae Dabija, fără voia lui, va fi posesorul unei “fișe biografice” încărcate cu fapte și întâmplări interesante. (...) Rând pe rând, îl vedem pe romanticul însingurat Nicolae Dabija, purtând “amintirea cântecului orfic”, recitând “Doina” lui Eminescu, pledând pentru acea aparte “poezie a legendelor”, deoarece “fără legende, popoarele dispar”! Baladele, legendele au fost și sunt, pentru “liderul de generație” și “animatorul renașterii basarabene”, cele care “au împins conștiința națională” în acea “cheie imnică” ce-l confundă cu cântecul neamului. Nicolae Dabija, unul dintre cei mai de seamă poeți români, a transformat versul în acele “brazde mari de aur”, confirmând și afirmând, încă o dată, școala poetică, de valoare europeană, de la Chișinău, cum se exprima Ioan Alexandru. Se spune că “versurile lui vin din adâncurile limbii lui Varlaam și Mateevici, ca eterne valori ale sufletului”, așezându-se, prin frumusețea în revărsare, aproape de transilvăneni.

(va urma)

 

Lasă un comentariu