SĂ MĂ URASCĂ, DAR SĂ SE TEAMĂ DE MINE...

Distribuie pe:

Fascinația puterii este o ispită irezistibilă care ademenește, prostește și îndeamnă la rele orice naiv doritor să ajungă, fără merite, prin mijloace neoneste, la o bună situație materială, politică sau socială. Fascinația puterii este o hipnoză care poate să amăgească, să atragă în capcană orice arivist, orice suflet naiv, școlit iute, la vreme de seară.

Fascinația puterii politice are un farmec aparte. Rangul este hotărât de prestigiul funcției, de valoarea și considerația în societate a învestitului. Avantajele funcției sunt atât de atractive încât “oferta” îl uimește și-l șochează într-atât pe doritor încât orice sumă de admitere pretinsă, orice ploconeală, orice afaceri, demersuri, orice intervenții se pretind ca să ajungă acolo, “pe scaun”, “servul” este dispus să le accepte și să le execute cu promptitudine și cu maximă eficiență. “Il capo dei capi” îl preferă. Este obedient 100 de procente și este cotizant substanțial.

Părerea fermă că “se poate” s-a produs în latrină. Acolo, în niște reviste vechi, apăreau scrise niște cugetări de-ale lui Napoleon. Împăratul, la trecerea Berezinei, spre casă, iarna, era singurul înfofolit, restul de combatanți erau “sans culottes”. Ca să se scuze, zicem noi, a scăpat vorba că “prostia nu-i un handicap în politică”, în schimb, despre prostia lui cu cei peste 400.000 de morți lăsați spre odihnă veșnică pe Donul liniștit și la Berezina, împăratul, plimbăreț până la Moscova, dus-întors, a tăcut mâlc.

Citite în fugă, cugetările lui Napoleon l-au convins pe pretendent să “încerce”.

Ce și-a spus omul nostru: Calea-mi este liberă. Nu-i nevoie, ca politician, să fii erudit, savant sau specialist. Și omul și-a mai zis ceva: este suficient să fii isteț și ipocrit vis-a-vis de interesele personale și, în mod obligatoriu, trebuie să fii supus intereselor șefului. Sunt suplinitori care d-asta sunt plătiți: ca să mă suplinească la îndeplinirea sarcinilor.

Farmecul pe care îl stârnește puterea politică în simțiri este punctul de plecare în aventura carieristului.

După avizul de intrare în tagmă, puterea obținută separă prompt, pe loc, subiectul învestit de normalitatea rudelor, cunoscuților și alegătorilor. Nimic nu-și mai găsește locul și totul din jur îi aparține. Înflăcăratul se lipsește urgent de noblețea sufletului. Îl interesează numai și numai interesul propriu, chiar dacă acesta este în detrimentul altora. Devine rece și calculat la “scene obișnuite”, atunci când alții, în aceeași conjunctură, devin emotivi. Își confecționează o bună părere despre el și se aliază cu cei puternici pentru a-și atinge scopurile. Acționează influent și imediat în obținerea notorietății. Un singur gând îl macină - achitarea datoriilor bănești. La achiziționarea arginților, în paralel cu zidirea palatului de locuit, nu are niciun pardon. Nu mai cunoaște primejdia și nici rușinea.

Cu aroganță, fără regrete, cu convingerea de nevinovăție a tot ce face, fără complexe de inferioritate, cu minciuna rostită ca adevăr, se lansează în arenă ca un făptuitor corect și de nădejde. Vraja puterii îl obligă. Pe nevoiaș îl îmbrobodește cu promisiunea că-l va face fericit, că numai cu ajutorul lui nevoiașul va cunoaște pacea, generozitatea și bunăstarea. Minciuna este rostită cu glas tare, răspicat, categoric, cu privirea fixată pe “uitătura” victimei și nu șovăitor.

Puterea politică ar trebui să pună în funcțiune și să finalizeze promisiunile electorale care, de obicei, nu se realizează pentru că intențiile și făgăduielile nu au suport îndreptățit, dotat și experimentat, iar “șeful” nu spune decât vorbe goale, neștiind ce-ar trebui să spună.

Subalternii din branșă, de altfel capabili, nu au interesul ca lucrul să “meargă”. Cu cât numărul șefilor schimbați este mai mare, cu atât este mai sigur postul subalternului.

Promisiunile sunt una, realizarea lor este alta. Cu toate acestea, sunt unele acțiuni puse în joc, de care se ocupă numai el, “direct și personal”: amenințarea intereselor. Și, după cum realizarea intereselor are grade de periculozitate diferite, și acțiunile de protejare le urmează intensitatea.

Cum și cât poate să prostească vraja puterii politice, dacă omul școlit, normal la cap, căruia i s-au dat pe mână, cu încredere, destinele nobile ale unei Universități de prestigiu, abandonează “lucrarea” fără a crâcni și trece la “făcătură”.

Cum poate să gândească omul cu știință de carte care dezertează de la obligațiile cetățenești și-și lasă baltă Instituția?

Renegatul, omul care s-a lepădat de credința și jurământul universitar, dezertorul a lăsat fără îndrumător sute și chiar mii de studenți - viitorii intelectuali și profesioniști, viitorii stâlpi ai țării care, unii dintre ei, stau acum îngrijorați, cu gândul la doctoratul pe care ar dori să-l obțină în vestita aulă a Universității din Sorbona, așa cum au făcut toți înaintașii lor menționați în analele Academiei. Toți aceștia au rămas acum fără sprijin.

Zăpăcit de mirajul puterii, învățatul nostru a lăsat totul baltă și s-a înhămat la “căruța puterii” ca să-și arate sieși, dar mai ales conducătorilor, capacitățile lui profesionale și organizatorice extraordinare, iar pe el ca un specialist de neînlocuit.

Când “colegii” de-acum apelează la el cu rugăminți, privirea i se îndreaptă spre jilț în loc să se reîntoarcă grăbit la Alma Mater. (Auzi, Gigi, ce frumos sună această expresie latină - “Alma Mater!”)

Scos din minți de mirajul puterii, omului nostru nu-i mai vine în cuget în ce istorie va fi amintit pentru că a uitat ce a grăit Tudor Vladimirescu. Să-i aducem aminte - “Patria este norodul, nu tagma jefuitorilor”.

Fascinația puterii se poate denatura și altera repede în nebunia puterii. Trecerea de pe scaun pe fotoliu sau pe tron poate să aducă cu sine nebunia puterii cu comportamente extreme care nu mai țin cont de nicio morală, de nicio remușcare, de nicio lege, de nicio frică și de niciun calificativ potrivnic lui, în arhive, în statistici și în scrierile care cuprind expunerea critică a faptelor istorice.

Sunt situații când posesorul unor asemenea stări sufletești ajunge să devină un criminal feroce. Istoria consemnează o cohortă de “apucați” care au condus destinele popoarelor.

Primul gest făcut de Mahomed după ce a aflat că Murad, tatăl lui, a murit, a fost să-și omoare fratele ca să nu mai existe alt pretendent la tron și numai ulterior s-a apucat să-i căsăpească pe cei din capitala Byzantion. Cu puteri absolute în Cambodgia, în perioada 1976-1979, Pol Pot a instaurat dictatura așa-numitului “comunism al epocii de piatră”, cu desființarea orașelor și a banilor. Numai prima pagină din istoria doctrinelor politice a izbutit revoluționarul să o citească și s-a și apucat de construit comunismul de Neanderthal. Intenția edificării unui stat eminamente agrar, împreună cu nebunia din capul lui au asasinat peste două milioane de cambodgieni. Stalin n-a ezitat să ordone asasinarea ofițerilor polonezi la Katin. Împușcatul în ceafă este cu spor, “merge pe bandă rulantă” și erau la mijloc de lichidat 11.000 de intelectuali polonezi. În afară de asta, victima nu mai trebuia controlată dacă este sau nu decedată. Expertiza criminalistică în cazul asasinatului cu alte metode cere timp, iar rezultatul că “mortu-i mort” nu este sigur. În timpul Marii Epurări au murit milioane de nevinovați, asta numai și numai cu intenția de a băga frica în oameni.

Zinoviev (Hirsch Apfelbaum) și Kamenev (Lev Borisovich Rozenfeld ) au fost arestați în 1935, alături de alți lideri comuniști.

Scrisoarea lui Zinoviev către Stalin i-aducea aminte acestuia de aportul lor la numirea lui ca secretar general al partidului, contrar directivelor testamentare ale lui Lenin. În scrisoare se sublinia că el, Stalin, ar trebui să fie recunoscător pentru ajutorul dat de ei la acea vreme. Stalin le-a răspuns astfel: “Recunoștința este o boală câinească”. Scurt și cuprinzător.

“Trecerea violentă în neființă a unui om este un asasinat, zicea Stalin, iar omorârea unui milion de oameni este o statistică”.

Vorba-i dezvăluie puterea discreționară, sfidarea, sarcasmul, insolența, nerușinarea, de care lui nu-i păsa. El n-a mai cunoscut legile moralei și ale comportamentului civilizat, obligatoriu pentru orice muritor și mai ales pentru un conducător de stat.

Lui Hitler, mai sensibil, nu i-a plăcut moartea barbară prin crucificare, practicată de romani, sau arderea pe rug preferată de Torquemada, sau metoda ghilotinării pusă în funcție de Robespierre, sau a morții prin inaniție și înghețare la Vorcuta de la Polul Nord. S-a găsit o metodă mai elegantă, mai științifică - gazul sarin, amestec de cianură și fosfor, toxic absolut, slobozit în încăperi dotate cu instalații de duș matematic instalate, ca să împrăștie uniform gazul criminal, în toată sala. Două inspirații adânci terminau victima în zece minute, cu dureri mari, convulsii și paralizia generalizată.

Întrebarea omului normal la cap este: cum au gândit acești criminali? Cum s-au auto-împuternicit să omoare milioane și milioane de oameni? Poate, mai corect zis, n-au gândit pentru că organul gândirii lor era nul.

“Să mă urască, dar să se teamă de mine”. (Oderint, dum metuant.)

Precis că acești dezaxați mintali nu au cunoscut fraza din tragedia “Atreus”, scrisă de Lucius Attius, mereu amintită de către Cicero în “Filipicele” sale.

Toți conducătorii de stat cu puteri discreționare s-au folosit de un asemenea comportament, ad literam.

Acești criminali nu ajung să cunoască asemenea expresii din operele literare pentru că ei nu citesc nimic. Cititul și culturalizarea lor nu intră în practica uzuală. Ei sunt îmbrobodiți de nebunia puterii. Se vede treaba că modalitatea de a conduce de pe tron este aceeași la toți dictatorii, indiferent de gradul de cultură pe care-l au. Instinctul de distrugere din inconștientul lor sau, cum zice Freud, pulsiunile agresive acționează, la ei, selectat și sporit. Guvernarea bună, după capul lor, depinde de numărul căsăpiților.

Dictatorii cruzi, cumpliți, sângeroși, fioroși nu au nevoie de iubirea supușilor, nu au ce face cu ea, au nevoie ca toți servilii să tremure atunci când îi văd, pentru că numai astfel totul intră în normalul lor.

 

Lasă un comentariu