Una din cele mai grele sarcini, a cărei rezolvare revenea Dietei românești a Transilvaniei, a fost aceea a reîmpărțirii administrativ-politice. Cum s-a văzut, ea făcea parte din categoria chestiunilor foarte vechi, datorită implicațiilor politice pe care le comporta. Până la 1848, unitățile administrativ-teritoriale constituiau temelia întregului edificiu constituțional, cadrul în care se materializează privilegiile celor trei națiuni politice, la care s-a revenit în 1861. Anacronismul structurii administrative a Transilvaniei se oglindea în harta sa administrativ-teritorială care, mai mult decât a oricărei alte provincii, purta amprentele aspre ale istoriei. Uriașe unități teritoriale, precum erau comitatele Alba de Jos și Hunedoara, fiecare având o populație ce atingea 180.000 de locuitori, coexistau cu unele scaune săsești minuscule, cum erau Miercurea, Rupea, Cincul Mare, Nocrih, a căror populație nu depășea 15.000 de locuitori, și totuși beneficiau de aceleași drepturi. Pe de altă parte, erau comitatele Turda și Dăbâca, care tăiau Transilvania de-a latul, de la vest spre est, “ca niște balauri”, sau comitatul Alba de Sus, format din 13 enclave, unele îngrămădite între comitatele Alba de Jos și Târnava, altele împrăștiate în secuime, în districtul Făgărașului și pe Pământul crăiesc, până în scaunul Sibiului. În cuprinsul Transilvaniei se întâlneau, pe lângă cele 8 comitate, cele 9 scaune și 2 districte săsești, cele 5 scaune secuiești și cele două districte românești (Făgăraș și Năsăud), și cetățile libere regești, opidele privilegiate, orașele nobiliare, toate cu rădăcini adânci în istorie și asigurând baza discriminărilor. Existau astfel, în total, 186 de jurisdicții administrative și politice de prima instanță. O administrație atât de stufoasă și de heterogenă nu putea fi decât absurdă, greoaie și costisitoare.
Pentru remedierea situației, Guvernul Transilvaniei a înaintat, în 1864, un proiect de reorganizare, pe care Dieta urma să-l ia în dezbatere. Se propunea ca patru din cele 12 comitate istorice ardelene să fie desființate, adică: Alba Superioară, Cetatea de Baltă, Dăbâca și Turda, și să se înființeze un singur comitat nou al Reghinului. Se făcea totodată propunerea ca să se ia de bază și să se respecte un principiu, și anume ca arondarea comitatelor să se facă în jurul municipiilor și a zonei în care acestea își exercită forța gravitațională. Prin urmare, Marele Principat al Transilvaniei urma să fie organizat, având la bază prestigiul și personalitatea următoarelor municipii:
1. Municipiul Alba Iulia - comitatul Alba
2. Municipiul Cluj - comitatul Cluj
3. Municipiul Dej - comitatul Solnoc
4. Municipiul Deva - comitatul Hunedoara
5. Municipiul Odorhei - comitatul Odorhei
6. Municipiul Reghin - comitatul Reghin
7. Municipiul Sibiu - comitatul Sibiu
8. Municipiul Făgăraș - districtul Făgăraș
9. Municipiul Năsăud - districtul Năsăud
Comitatele astfel constituite urmau să se împartă în cercuri (vicecomitate, vicecăpitănate, scaune, scaune filiale).
Între minusurile acestui proiect era acela că sașii erau foarte favorizați, jurisdicția Sibiului fiind fixată la întinderea sa maximă, cuprinzând în plus și enclavele Brașovului și Bistriței, ceea ce era o gravă abatere de la principiul concentrării naționale - pe care și-l propunea reforma administrației - întrucât cea mai mare parte a populației acestei jurisdicții o formau românii.
După foarte multe controverse, majoritatea comisiei dietale o acceptă totuși, cu rezerva posibilității cuprinderii sau desprinderii unor comune românești. Modificarea cea mai însemnată pe care comisia de specialitate a Dietei o aduce proiectului guvernamental era mărirea numărului unităților administrative de la 9 la 12, prin împărțirea jurisdicției Odorheiului în patru unități distincte: Ciuc, Odorhei, Târgu- Mureș și Trei Scaune. Dieta nu va mai putea intra însă în dezbaterea acestui proiect de lege, din cauza prorogării, apoi a dizolvării sale, ultima ședință având loc la 17/29 octombrie 1864.
Referentul comisiei Dietei românești a Transilvaniei, pentru proiectul împărțirii administrativ-teritoriale, I.S. Pușcariu apreciază că în situația de atunci a administrației Transilvaniei trebuia renunțat definitiv la vechea tendință de a se căuta “preponderența unei naționalități cu stricarea celeilalte, și a unui municipiu cu deranjarea celuilalt”. Condiția oricărui sistem administrativ - socotește Pușcariu - este să țină seama de situația locală, de diversitatea etnografică a locuitorilor, care imprimă o direcție de apropiere în jurul unui centru natural, ce exercită și întreține o acțiune de comunicare, de grupare, de consolidare și de întărire a dorinței rămânerii laolaltă. În anul în care Cuza-Vodă promulga legile organizării administrației de stat, I.S. Pușcariu, bun cunoscător a istoriei politice a Transilvaniei și a administrației sale, propunea respectarea următoarelor principii:
- centrele urbane care au devenit mai dezvoltate să grupeze în jurul lor jurisdicțiile politico-administrative.
- întrucât diversitatea limbilor vorbite condiționează funcționarea administrației publice, la împărțirea țării în jurisdicții trebuie să se grupeze elementele de naționalitate omogenă.
- necesitatea recunoașterii rolului instituției municipale, care contribuie la ridicarea culturii și prosperității naționale.
De aceea este nevoie ca, în limitele unității administrativ-teritoriale respective, să se poată dezvolta liber viața municipală.
- țara trebuie să se împartă în două diviziuni de primă instanță: cercuri submunicipale, care să fie grupate într-o extensiune mai mare - ținuturi municipale. Așadar, organismul administrativ să cuprindă o rețea de unități teritoriale, începând de la comunele rurale, care să fie subordonate cercurilor submunicipale, iar acestea la rândul lor municipiilor centrale. Să existe o proporție numerică a locuitorilor în cercuri, a cercurilor față de municipii și a municipiilor față de țara întreagă.
Dar, această perioadă - unică în felul ei, din întreaga istorie a Transilvaniei de până la 1918 - în care românii au fost chemați la exercitarea actului legislativ, iar specialiștii ridicați din rândul lor au putut să-și formuleze opiniile și să propună norme și principii transpuse în proiecte, se încheie în mod brusc și brutal odată cu încheierea, la 5/17 februarie 1867, a acordului dualist austro-ungar, în urma căruia s-a creat Imperiul austro-ungar. Era o construcție politică ce și-a bazat supraviețuirea, în mod exclusiv, pe dominația asupra popoarelor oprimate. Va începe astfel, pentru români, cea mai grea perioadă de existență, sub raportul vieții naționale, caracterizată prin politica dură de deznaționalizare și asimilare forțată practicată de guvernanții unguri. Transilvaniei i s-a anulat autonomia provincială și a fost încorporată Ungariei.
