SUNTEM ÎN STARE, DAR NU SUNTEM CAPABILI! MAI MICI DECÂT NOI ÎNȘINE!

Distribuie pe:

Spre deosebire de omul maimuță, homo sapiens se poate imagina pe sine însuși. În creierul uman se desfășoară, evoluează, un proces secret, nedescifrat până acum, dar care îi dă acestuia, unui simplu individ printre atâția alții, bucuria de a se recunoaște în propriul său Eu. Suntem în stare să ne percepem și pricepem multiplicați, adică șapte miliarde de Eu-ri. O lume împlinită și oarecum definită.

Încerc să-mi imaginez (pentru că pot) cum arată Eul altuia. Însă imaginația mea e una estompată, vagă și neclară. Ea se izbește de ambalajul exterior al ființei celuilalt. Nu percep decât superficialitatea expresiei, însușirilor, formei corpului din orizont. Mai încerc o dată, și încă o dată... Dar nici eu nu mă regăsesc cu adevărat în imaginația celuilalt. Se prea poate ca încercările și percepțiile noastre, cele de toate zilele, să ne alimenteze cu imaginații false despre noi înșine și despre cei din jurul nostru. Acest exercițiu al imaginației este însă unul foarte important, o spun nu doar psihologii, pentru dezvoltarea personalității persoanei umane: încrederea în sine și iubirea, respectul de sine.

Dacă creierul nostru este capabil să înțeleagă sensul adevărat al vieții sau taina însăși a Universului poate fi, pentru unii o dilemă, pentru alții o provocare. În orice situație și pentru oricare dintre noi e limpede că omul nu poate cuprinde, cunoaște realitatea în întregul ei. Mai mult o pregustăm sau ne-o imaginăm, o traversăm ca printr-un tunel, ar zice filosoful Thomas Metzinger (profesor la Universitatea din Mainz). Simțurile au granițe, iar imaginația pune limite percepției lumii (David Precht). Drept pentru care adevărurile noastre sunt umbrite, întunecate chiar, de necunoaștere, iar argumentele dreptăților noastre atât de relative. Ne imaginăm lumi care nu există și, dincolo de simțuri, o realitate ireală, irațională.

De ce facem asta? Pentru că putem! Pentru că suntem în stare!

În principiu, pot! Dar ce este un principiu? Este o regulă, o normă, o lege de bază după care poate funcționa un sistem social, de exemplu. Unii oameni au principii de conduită morală, alții nu! ,,E unii cu principii'', spunea cineva. Un principiu se încalcă cel mai ușor. Aș putea fi corect, cinstit, bun, drept, milostiv etc. În principiu, aș putea, dar trăind fără principii... . Nu de alta, dar le ce folos atâtea principii? Să nu uităm însă că am pornit discuția de la un Eu! Cu sau fără principii.

Eul reprezintă propria mea imagine despre mine însumi! El a fost și e cauza atâtor conflicte interumane: de le cele mai mici (familia în mic-tribul) și până la cele mai mari (familia de popoare). Acest Eu definește caracterul oricărei persoane umane și, așa cum știm, el este suma tuturor contrariilor ființei noastre. David Hume insinuează faptul că nu rațiunea, ci sentimentele, afectele ne deteremină acțiunile (“reason is perfectly inert and can never prevent or produce any action or affection''). Afirmația lui mă lasă să înțeleg că nu am evoluat prea mult de la stadiul de primate. David Precht e și mai direct: ,,Animalele nu sunt oameni, dar oamenii au rămas totuși animale” . Adam Smith ne mai dă o speranță, mai ales în ceea ce privește liberul arbitru. El spune că moralitatea se bazează nu doar pe sentimente, ci și pe intuiție, dar care, din fericire, poate fi educată și cultivată.

Dar cine este, în cele din urmă, Eul nostru? Din punctul de vedere al unei viziuni curat ateiste, acesta este un produs neuronal, dezvoltat în milioane de ani, care îl face pe om o ființă socială inteligentă, singura capabilă să-și exprime intențiile și să se orienteze spre un scop anume, într-un univers în care îi este dat să trăiască. O definiție exhaustivă a omului este greu de dat, el afirmându-se în special ca: singurul animal conștient de sine și în stare să ia decizii morale sau amorale; care râde de alții și chiar de el însuși; care își urăște semenii; care plânge, invidiază, e misogin; care se îndoiește de sine și care se sinucide.

Omul poate trăi în pace cu vecinii sau se poate război cu ei. Poate ucide și poate provoca războaie. O fire în sine însăși dominată de principii antagoniste, acțiunile morale sau imorale ale omului nu sunt codate genetic. Am putea afirma, în consecință, că Eul nostru nu este, ci devine. El se dezvoltă în comunitate și este influențat de limbă, cultură și religie.

Privit din acest punct de vedere evoluționist, și numai din acesta, omul e o ființă care trăiește încă din timpuri imemoriale în hoarde, în mijlocul cărora și-a format reflexele sociale, adică cele care îl fac pe individ să imite hoarda și să fie ușor manipulat de ea. De aceea, se pare că, și azi omul are foarte mici șanse să fie educat să aibă propriile sale păreri, acțiuni, mai ales dacă ele nu urmează deciziile maselor din care face parte. Pur și simplu s-a obișnuit să arunce responsabilitatea de pe umerii lui pe umerii mulțimii.

Îmi amintesc de un coleg din liceu (anii '80) care aproape la orice întrebare a profesorului de matematică, cu privire la rezolvarea unui exercițiu mai dificil, care necesita un oarecare timp de gândire, răspundea: ,,facem un sistem''. Acum, adult fiind, îl înțeleg și pe colegul meu, dar pricep și sistemul mult mai bine. Uneori avea dreptate colegul, alteori nu, însă, după cum se pare, fie că știm sau nu mate, am devenit, mai mult sau mai puțin, niște amărâte variabile necunoscute în sistemul de ecuații actual al lumii, înmulțite, împărțite, adunate sau scăzute, integrate sau dezintegrate, după bunul plac al marilor sitematizatori ai omenirii. Pentru unii doar trist, pentru alții și adevărat.

 

Lasă un comentariu