DEOSEBIREA DINTRE IDOL ȘI ICOANĂ

Distribuie pe:

Cu toate că, aparent, s-ar putea înțelege că Sfânta Scriptură se contrazice, având în vedere pe de o parte interzicerea oricărei reprezentări, iar pe de alta poruncile ce îndemnau la construirea chipurilor heruvimilor, în realitate lucrurile nu stau așa, cei ce resping icoanele, socotindu-le una cu idolii, săvârșesc o mare și nedreaptă confuzie. În primul rând, în Cartea Sfântă există o categorică deosebire între idoli și icoane, chiar din punct de vedere al cuvintelor utilizate pentru fiecare dintre aceste elemente. Astfel, termenul utilizat pentru a defini un idol este cel de ,,chip cioplit'', arătându-se modul și materialul din care sunt făcuți. ,,Să nu-ți faci chip cioplit și nici un fel de asemănare a niciunui lucru...''(Ieșire 20,4); ,,Să nu greșiți dar și să nu vă faceți chipuri cioplite, sau închipuiri ale vreunui idol...'' (Deuteronom 4,16); ,,Luați seama să nu uitați legământul Domnului Dumnezeului vostru pe care l-a încheiat cu voi și să nu vă faceți idoli care ar închipui ceva...'' (Deuteronom 4,23); ,,El însă a întors argintul mamei sale. Iar mama sa a luat două sute sicli de argint și i-a dat unui turnător și acela a făcut din ei un idol, un chip turnat, care se și afla în casa lui Mica'' (Judecători 17,4); sunt doar câteva argumente biblice în acest sens.

În același timp, Scriptura utilizează termenul ,,chip'' pentru a desemna altceva decât chipul cioplit sau idolul, adică tocmai sensul de icoană. De pildă expresiile: ,,L-a făcut pe om după chipul Său'' (Facere 1,27); ,,Căci bărbatul nu trebuie să-și acopere capul, fiind chip și slavă a lui Dumnezeu...''

(1 Corinteni, 1,17); ,,Și v-ați îmbrăcat cu cel nou, care se înnoiește, spre deplină cunoștință, după chipul Celui ce l-a zidit'' (Coloseni 3,10), evidențiază clar ideea de icoană și nu de chip cioplit.

Urmând firul acestor argumente se poate observa faptul că idolul, sau chipul cioplit, este pus întotdeauna în legătură cu zeii mincinoși, produși de fantezia omului, iar chipul – ca icoană - se găsește într-o firească relație cu Dumnezeul Cel viu și neamăgitor. Prin aceste denumiri diferite se arată și cauza interzicerii imaginii în Vechiul Testament, aceasta fiind de sorginte panteistă, specifică omului alungat de Dumnezeu, acela care înțelege lumea ca o ultimă realitate, pentru care transcendența este totuna cu imanența. Această realitate a dus și duce încă, mai ales în cazul religiilor naturale, la divinizarea naturii, idolul apărând ca drept chipul (imaginea) unor forțe ale naturii, simbolizat adeseori prin forme umane sau semiumane. În acest fel, căldura soarelui era concretizată în chipul soarelui, forța reproducerii vieții simbolizată de chipul taurului și al vacii, apa mărilor a luat forma umană a zeului Neptun, frumusețea și dragostea trupească a fost întruchipată de zeița Venus, etc. Dar toți acești zei sunt piese confecționate ale naturii identificate cu Dumnezeu.

Închinarea adusă zeităților nu transcende natura din care au fost alcătuiți. Or, tocmai aici e deosebirea radicală dintre idol și icoană. Icoana nu ne închide în natură, precum idolul, ci ne deschide ființa spre supranatural. La baza cinstirii icoanei stă credința într-o realitate superioară și voința de a depăși natura, icoana deosebind cu desăvârșire planul naturii de planul divin, închinătorul căutând permanent legătura cu realitatea de dincolo de icoană. Icoana deschide calea comunicării omului cu o realitate supraiconică, ea fiind forma văzută și materială ce ne poate oferi fericirea trăirii existenței mai presus de văz și simț. Icoana ne apare astfel ca un loc sigur al prezenței lui Dumnezeu, fie că e vorba de icoana pictată pe un material, fie că e întruchipată de icoana vie care este însuși omul.

Icoana și omul fac parte din lumea creată, lume ce poate fi privită ca un idol, atunci când este considerată ca ultimă realitate a existenței, fără elementarele repere ale transcendenței, ori poate fi înțeleasă ca un simbol al transcendenței divine, arătându-i cauza și finalitatea în Dumnezeu. Ceea ce e important de reținut e faptul că omul e o ființă destinată transcenderii naturii, căci deși se află în cadrul ei, nu rămâne în ea, iar icoana îl ajută să facă acest neprețuit pas spiritual-duhovnicesc.

În concluzie: a) idol inseamnă acel chip cioplit care îl înlătură pe Dumnezeul Cel adevărat din viața omului în favoarea unor Zeități noi. De aceea a dat Dumnezeu porunca a doua a Decalogului, pentru a-i feri pe evrei de politeismul popoarelor păgâne idolatre de care erau înconjurați, în mijlocul cărora traiau. Dumnezeu pedepsește aspru rătăcirea aceasta/ mor 3000 de oameni/ un adevărat macel în pustie. b) Cuvintele chipuri cioplite, precum și sculptură/ gravură nu se pot confunda cu = icoană, imagine. Atenție, așadar, la unele traduceri biblice greșite! Chipul cioplit se referă numai la reprezentarea idolului și nu la orice reprezentare, nici la toate reprezentările. c) Vechiul Testament interzice reprezentarea lui Dumnezeu. Porunca a doua din Decalog nu se referă la icoane. Dumnezeu poruncește să se facă chipuri cioplite, așa cum am relatat, dar nu și idoli. d) Cinstitorii crucii nu confundă crucea cu ființa divină. Nu sărută lemnul, materialul, ci prezența harului lui Dumnezeui în aceste simboluri sau imagini prin care se manifestă slava lui Dumnezeu. e) Când e vorba de Dumnezeu neadevărat/fals-Dumnezeu poruncește interzicerea chipurilor cioplite. Când e vorba de Dumnezeu adevărat/Dumnezeu poruncește facerea de chipuri cioplite (Prof. Stelian Tofană). Heruvimii reprezintă ceea ce există. Acum, porunca a doua își pierde valabilitatea. Reprezentarea realităților cerești nu era interzisă. În cortul mărturiei existau obiecte sfinte, precum azi în Biserica noastră! Regele Belșațar a murit pentru că le-a necistit (Daniel 5,2-30)!

Să nu uităm însă că Iisus reflectă chipul Tatălui Său (Col.1,15)!

 

Lasă un comentariu