Dacă statisticile studiate ne-au surprins prin încetineala cu care populația globului a crescut de la începuturile ei până în anii 1950, (275 de milioane în anul 1.000; 500 milioane în 1650; un miliard în 1850; și 2,5 miliarde în 1950), de la acea vreme lucrurile par a deveni alarmante, prin rapiditatea cu care ea s-a înmulțit, ca în zilele noastre, sporul total demografic să pară a fi scăpat de sub control.
Iată, dacă în 1960 cifra trăitorilor pe Mapamond era de 3 miliarde, prin 1995, adică după 35 de ani, aceasta a crescut la 6 miliarde, ca după alți 13 ani adăugați, adică în 2008, numărul populației mondiale să se ridice la amețitoarea cifră de 6,8 miliarde de locuitori, iar astăzi să vorbim de peste 7,5 miliarde de locuitori.
Dacă în 1970 densitatea populației pământului era de 27 de locuitori pe un kmp (135.871.000 este suprafața totală a uscatului), în 2008, ea a ajuns la 50 de locuitori pe kmp, iar acum, la numai un deceniu, la 55 locuitori pe kmp.
Spațiu ar mai fi încă, zicem noi, numai că și acesta începe să pună probleme de fertilitate, tot mai multe regiuni devenind zone aride, adică parțial sau total neproductive, datorită încălzirii globale ce se face tot mai simțită, de la un an la altul. De asemenea, este greu de stabilit cu exactitate gradul de suportabilitate al Pământului, adică până la ce limite va rezista el și câtă vreme, în condițiile exploatării nesăbuite a resurselor sale, a provocării dezechilibrelor zonale produse de intensitatea nebunească a activităților umane poluante.
Rămânând doar în sfera evoluției demografice, se poate ușor prevedea că viitorul ne rezervă, mai ales nouă, europenilor, dar și altor țări dezvoltate, ca America de Nord și Canada, surprize foarte neplăcute din acest punct de vedere.
După cum decurg lucrurile în teritoriu, este cert că peste un secol sau cel mult două, dacă nu chiar mai devreme, despre “națiunea europeană tradițională” se va vorbi la trecut. De ce? Pentru că ea a devenit incapabilă să se reproducă pe sine, prin forțele proprii. În același timp, ea nu va putea face față presiunilor demografice dinspre regiunile în care natalitatea debordează, producând excedente, iar creuzetul nu este altul decât cel de acum mai bine de un mileniu și jumătate, adică Asia de Sud și de Sud Est, la care, de data aceasta, se adaugă și Africa.
Putredă de bogată, prin părțile esențiale și anchilozată în sistemele ei rigide, Europa de azi nu mai este în stare, ca pe vremuri, să se reproducă decât economic, la parametri ceruți de propria ei supraviețuire. Tot istoria evoluției ei ne arată că ea nu a fost dintotdeauna așa. Din contră, secole de-a rândul s-a dovedit forța motrice și leagănul civilizației moderne, cu ritmuri demografice superioare restului lumii. Dacă între anii 1000 și 1600, populația globului a crescut de 1,76 ori, în acest important interval, cea a Europei a sporit de 2,41 ori, contribuind cu exodul cetățenilor ei la constituirea Noii Lumi: America de Nord și de Sud, Australia și Noua Zeelandă.
Europenii au cam lăsat-o mai moale cu vitalitatea lor, pe la mijlocul secolului trecut, când n-au mai reușit să suplinească golul imens demografic produs mai ales de cele două războaie mondiale. Lipsa acută și masivă a bărbaților și distrugerea familiilor în timpul acestor conflagrații, ne-au costat mult și pe termen lung. Ele au avut drept rezultat scăderea drastică a natalității și, la sub unu la sută a ritmului mediu anual de creștere a populației, ceea ce înseamnă deja regres, fenomen care se accentuează de la un an la altul. Statisticile arată că dacă Uniunea Europeană se mândrește astăzi cu o populație de circa 500 de milioane de consumatori, o face degeaba, pentru că, din aceștia, o bună parte sunt veniți pe cale imigraționistă. Așa, de pildă, anul trecut, în Germania, au intrat un milion de emigranți, iar numărul cu care nou-veniții au contribuit la creșterea populației țărilor UE, în ansamblu, este de 1,5 milioane de locuitori. Dacă n-ar fi fost această suplimentare, țările UE ar fi avut în perimetrul lor aproximativ același efectiv pe care îl aveau prin anii 1960, ceea ce înseamnă că în cei 58 de ani scurși s-a cam bătut pasul pe loc, cu toate completările de rigoare din Africa, Asia și America de Sud.
Pentru a vedea cam ce ne așteaptă în deceniile următoare, vom utiliza câteva cifre din statisticile ONU, constatări ale transformărilor demografice structurale pentru perioada anilor 1950-1970, și care își păstrează proporțiile, ca tendințe, și azi, dar și în viitor.
Dacă populația globului a crescut în cele două decenii amintite cu 1.146.000.000 locuitori, adică cu 46 la sută, la acest spor, Asia a contribuit cu 60 la sută, (plus 700 de milioane), iar Europa, America de Nord și Oceania (Australia și Noua Zeelandă) cu 12 la sută (114 milioane de locuitori). În același interval, însă, populația Africii a crescut cu 58 la sută, a Americii de Sud cu 56 la sută, a Asiei și Oceaniei cu 52 la sută, iar a Europei cu doar 18 la sută.
Ceea ce s-a întâmplat între 1950 și 1970 se întâmplă și astăzi și încă într-un ritm și mai alert. Incapabile să-și reproducă propria forță de muncă, țările bogate și îmbătrânite, dar care desfășoară încă activități economice intense pe propriile lor teritorii, își asigură necesarul cu greu din zonele limitrofe, adică de la vecini, inclusiv din România, ele ajungând să apeleze, în cele din urmă, mult mai consistent, la creuzetul afro-asiatic. Dacă până mai ieri, România privea detașată la ceea ce se întâmpla în vestul Europei, iată că de câțiva ani încoace am intrat și noi în malaxorul procurării de forță de muncă din imigrări. Perspectiva pare chiar alarmantă dacă avem în vedere ritmul de creștere al contingentelor de lucrători pe care-i solicităm pentru acoperirea foamei de forță de muncă, foame indusă mai mult artificial, de vreme ce milioane de români, care ne-ar fi extrem de utili pentru înviorarea economiei, muncesc în afara țării. Așa, de pildă, dacă în 2017 era vorba de un contingent de 3.000 de muncitori străini intrați în țară, îndeosebi din bazinul asiatic, în 2018 numărul lor a crescut la 8.000, iar pentru 2019, Ministerul Muncii a aprobat o cotă de intrare de 13.500 lucrători asiatici, o creștere de peste 4 ori față de acum doi ani, dar pe care guvernul a ridicat-o la circa 20.000. Marea noastră problemă este și natalitatea foarte scăzută, capitol la care, din nou, suntem la coada Europei. Așa, de pildă, în 2018, România a înregistrat cel mai redus procent de nașteri din ultimii 50 de ani, și ne mirăm cum coaliția aflată la putere poate sta cu brațele încrucișate în fața acestui dezastru național. Și pentru că politicienii noștri știu să ne mintă frumos, amintim că “fulminanta” creștere a PIB-ului pe cap de locuitor, de care facem atâta caz în ultima vreme, se datorează și acestui proces de continuă scădere a populației țării noastre.
De pericolul acesta al “schimbării la față”, al înnegririi și îngălbenirii la înfățișare, al amestecării raselor, mai afectați părem a fi noi, cei de la periferia continentului, care am ajuns deja să apelăm la asiatici, pentru că tineretul nostru este atras, în mari proporții, de meleaguri mai “călduțe”.
Cel de-al doilea mare val de emigrare din istorie, dinspre Asia spre Europa, care se petrece astăzi, este pe cale de a spori și pare imposibil de evitat. Chiar dacă el se va derula pașnic, efectele pe termen lung par a fi mult mai distructive decât acum aproape două milenii. De altfel, iată cum prezicerea din Biblie despre invazia rasei galbene nu mai este de domeniul viitorului îndepărtat. În ce ne privește pe noi, europenii, dacă nu ne vom gândi la măsuri serioase de protecție și conservare, din toate punctele de vedere, la politici demografice consistente, nu va trece prea mult timp și vom împărtăși, într-un fel, soarta tristă a aztecilor și a incașilor din America de Sud. Și aceasta, pentru că refuzăm să lucrăm în spirit previzionist asupra propriului nostru viitor.
