LACRIMILE, RAȚIUNEA ȘI... CREȘTINII

Distribuie pe:

În primele veacuri creștine, numele de creștin era asociat acelor oameni care erau despărțiți de restul societății, care erau stăpâniți de dragoste și bunătate și care erau gata să se sacrifice pentru nevoile altora. Deci, numele de creștin era sinonim cu virtutea. Martirii și oamenii duhovnicești erau mândri să moară pentru acel nume. Niciodată lor nu le-a trecut prin minte gândul de a se lepăda de Domnul. Mai degrabă, ar fi preferat să devină hrană leilor flămânzi decât să renunțe la Hristos, Care i-a iubit și Și-a dat viața pentru ei. Adesea, ultimele lor cuvinte, înainte de a fi aruncați în arenă, erau: “NOI SUNTEM CREȘTINI!”.

Într-adevăr, primii creștini Îl iubeau pe Hristos cu un devotament dus până la jertfirea propriei lor vieți, atunci când aceasta li se cerea. Vorbind despre creștin și creștinism, este potrivit să ne întrebăm dacă înțelegem sensul adevărat și profund al acestor cuvinte. Ce minunat este să înțelegem îndatoririle, dar și privilegiile celui ce poartă acest nume de noblețe. Oare, ce sacrificii am făcut noi să ne potrivim viața cu numele lui Hristos, prin trăirea vie a atributelor creștine? Oare înțelegem noi cuvintele Sfântului Grigore de Nyssa, care zice: “Nu există și nu a existat o cinste mai mare decât acea cuprinsă în numele de creștin!”. Botezul în numele Sfintei Treimi este o parte a numelui de creștin, dar acest baptismal presupune o alergare spre ținta desăvârșirii, care este Hristos. Spre această țintă au alergat, de-a lungul celor două milenii creștine, toți creștinii adevărați, jertfindu-se pentru Domnul și făcând totul ca numele Său să fie cunoscut și adorat în lume.

***

Numai în Hristos își găsește omul raționalitatea și verticalitatea, demnitatea și libertatea, pentru că El este Rațiunea supremă. Iar viața, adevărul și harul vin de la Dumnezeu Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt. În persoana lui Hristos Mântuitorul, i s-a deschis omului calea spre îndumnezeire. Însuși Domnul este calea de la imanență la transcendență. Invitația Mântuitorului “Veniți după Mine” (Matei 4, 19) n-a răsunat numai “în vremea aceea” pe țărmul Mării Tiberiadei, ci se repetă și se va repeta mereu, cât va dura omenirea, pentru că El este cu noi “până la sfârșitul veacurilor” (Matei 28, 20). Hristos este Calea mântuirii; urmându-L pe El, vom avea lumină, bucurie și speranță.

***

Precum umbra noastră pururea o avem cu noi, indiferent încotro mergem, așa ni se cade nouă să avem umilința, oriunde vom fi, sau postul, care smerește trupul și privegherea, care luminează mintea, tăcerea liniștită, care aduce umilință și lacrimi, iar lacrimile și căința îl fac pe om desăvârșit și fără de păcate. Lacrimile cele adevărate sunt ca ploaia, iar omul ca grădinarul care, atunci când vine ploaia, caută s-o adune în jgheaburile sale, lăsând la o parte alte griji, gândindu-se că nu în fiecare zi are o astfel de ploaie. Mai de folos este o zi de ploaie decât toate zilele anului. Tot așa, când Dumnezeu ne cercetează prin lacrimi, să lăsăm toate și să ne rugăm cu stăruință, că nu știm dacă vom găsi iarăși o astfel de zi. Numai plânsul cel duhovnicesc care presupune părere de rău, căința pentru păcate, este de folos pentru mântuirea sufletului. Folosindu-ne de lacrimi, putem dobândi împlinirea oricărei cereri, fiindcă Stăpânul ceresc se bucură când noi ne rugăm cu lacrimi. Dacă dorim ca viața noastră să fie o bucurie permanentă și plină de optimism constructiv, să trăim o viață curată, iar, când ne-am întinat de păcat, să cădem în fața lui Dumnezeu și să plângem. Și plânsul nostru - așa cum spune Sfântul Simeon Noul Teolog - va fi mai întâi o apă care stinge văpaia patimilor și, după ce va curăți sufletul de întinăciunea lor, plânsul nostru va deveni un foc vâlvâitor care ne va înflăcăra inima de dragostea și darul lui Dumnezeu. Acesta este focul entuziasmului curat care va arde din inimă tot ce este sec, uscat, viclean și distrugător și, ieșind din egoism, liberi, ne vom bucura în Domnul.

 

Din volumul “HRISTOS, SALVAREA NOASTRĂ”

Lasă un comentariu