Dându-și seama de ceea ce va urma după sfârșitul dezastros al războiului, la declanșarea căruia a contribuit din plin (Primul Război Mondial), Ungaria a încercat, cu disperare, să mai salveze ceea ce ar mai putea salva. Mai bine zis, să mai salveze ceva din ceea ce nu se mai putea salva. În acest sens, a făcut tot ceea ce a putut face, în speranța că-și va putea păstra vechile granițe artificiale. Ungaria trebuia să rămână neatinsă din punct de vedere teritorial. Aceasta era dorința supremă a tuturor politicienilor de la Budapesta.
În acest sens, ei au apelat la tot felul de manevre: au negat vinovăția Ungariei la declanșarea războiului, au denunțat dualismul cu Austria, au trecut la formarea unei armate naționale, care să apere pământul Ungariei milenare, nu au recunoscut politica dură, de deznaționalizare a ,,minorităților”, care, împreună, formau majoritatea locuitorilor ,,statului național maghiar”; au organizat ,,cordonul sanitar” în jurul granițelor, ca să apere Ungaria de ,,pericolul dezmembrării” etc.
Degeaba! S-au prăbușit toate în fața dorinței nestăvilite de libertate a popoarelor asuprite de-a lungul secolelor. Disperat, primul-ministru, Károly Mihály, s-a adresat, cu o voce mieroasă, rugătoare chiar, minorităților: ,,Înainte de a vă rupe de vechea voastră patrie, faceți încercarea de a trăi în armonie și a lucra împreună cu noul guvern al poporului. Dacă veți vedea că nu ne îndeplinim făgăduințele, veți avea timp de-ajuns să vă desfaceți de noi”. Nimeni nu l-a mai ascultat. Au știut că toate spusele sale erau minciuni.
Și, totuși, s-a găsit cineva să-l asculte și să fie înțelegător față de ,,marea nenorocire” care-i aștepta pe unguri, mai ales dacă vor pierde Transilvania. Era generalul francez d'Esperey, comandantul Armatei aliate din Balcani.
Întâlnindu-se la Belgrad cu Károly, primul ministru ungur a reușit să-l înduplece pe generalul francez să aibă milă față de Ungaria și să fie de acord ca Transilvania să rămână sub stăpânire ungurească. Fără să cunoască situația și fără să se consulte cu cineva, d'Esperey a fost de acord ca ,,în Transilvania administrația civilă va rămâne și mai departe în mâinile guvernului de la Budapesta”. Drept urmare, la Iași, unde se afla regele și guvernul României, a ajuns vestea că ,,aliații opresc înaintarea trupelor române în Ardeal”. Toți au rămas împietriți. Nu era cu putință ca aliații să nu-și respecte obligațiile asumate prin Convenția din august 1916, la București.
În urma unei întâlniri secrete dintre generalul Constantin Prezan, șeful Marelui Stat Major, și generalul Berthelot, comandantul Armatei aliate de la Dunăre, fost șef al Misiunii franceze de pe frontul românesc, care a avut loc la Giurgiu, totul s-a lămurit. Înțelegerea de la Belgrad, dintre generalul d'Esperey și Károly Mihály a fost anulată, căzându-se de acord ca Armata română, care urma să intre în Ardeal, să se oprească pe Valea Mureșului, iar teritoriul dintre Mureș și granița fixată prin Convenția din august 1916, să fie ocupat, provizoriu, de două divizii franceze.
Așadar, a căzut și ultima încercare disperată a Ungariei de a stăpâni Transilvania și după război. Au început atunci răzbunările împotriva românilor ardeleni. S-au dezlănțuit atrocitățile ungurilor asupra localităților românești. Au fost multe: la Cluj, Mihalț, Groși, Făget, Bujor-Suseni etc., în urma cărora sute de români ardeleni au fost asasinați. Cea mai sângeroasă dintre acestea s-a petrecut la Beliș, pe moșia grofului Urmanczy János. Acolo lucrau la pădure mai mulți prizonieri sârbi și italieni. Simțindu-se în pericol, groful s-a refugiat la Budapesta. Prizonierii, rămași singuri, au dat foc unor magazii și au prădat castelul, după care au plecat.
Urmanczy i-a acuzat însă pe românii din sat de tot ce s-a întâmplat și a cerut ajutorul fratelui său, Urmanczy Nándor, deputat în parlamentul de la Budapesta. Nimeni altul decât cel mai înrăit dușman al românilor, creatorul ,,Gărzii iredentiste”, conducător al mișcării iredentiste și revizioniste din perioada interbelică. Nándor a apelat la voluntari, care au format ,,Detașamentul Urmanczy”, pus sub comanda căpitanului Antal Dietrich, care a plecat imediat spre Beliș, spre a se răzbuna pe români. Ajuns la Beliș în 8 noiembrie 1918, detașamentul a incendiat casele satului și a tras cu mitralierele asupra sătenilor. Un adevărat masacru, în urma căruia au fost uciși peste 40 de țărani, bărbați și femei, oameni nevinovați.
Autorul moral al acestui măcel a fost, desigur, iredentistul și revizionistul Urmanczy Nándor, rămas însă nepedepsit. În 1940, când Ardealul de nord a fost cedat Ungariei horthyste, s-a întors, trufaș și țanțoș, în fruntea armatei horthyste, oprindu-se la Toplița Română, la castelul fratelui său, Urmanczy Jeronim, pregătindu-se să trăiască din plin bucuria de se vedea din nou stăpân peste pământurile și munții Topliței Române, redevenită Olah Toplicza. N-a avut parte de prea multă bucurie, fiindcă l-a apucat damblaua și a dat ortul popii, cum se spune, în ultima zi lui octombrie, 1940.
Mișcarea revizionistă ungurească, pe care a nășit-o și a condus-o până la moarte, nu a dispărut, ci a supraviețuit peste decenii. Și, aproape sigur, va dăinui încă multe decenii, fiindcă este o boală canceroasă, fără leac.
1. Cele mai multe citate din articolul de față, ca și unele din cele ce vor urma, sunt luate din ,,Românii și ungurii”, de Petre Țurlea, vol. I, Ed. Karta-Graphic, 2018.
