PRIETENIA AFECTUOASĂ DINTRE CULTURĂ ȘI SUFLET - UN FLORILEGIU CRITIC AL FENOMENULUI CULTURAL DIN INIMA ARDEALULUI (IV) LAZĂR LĂDARIU, “PLĂCUTA ZĂBAVĂ”, EDITURA NICO, TÂRGU-MUREȘ, 2010

Distribuie pe:

PIERDERI IREPARABILE

Am început prima zi a anului cu o pierdere dureroasă: scriitorul Lazăr Lădariu din Târgu-Mureș a trecut la cele veșnice în dimineața aceasta.

E de prisos să spun că regret nespus.

Și fiindcă făcea parte din falanga de aur a scriitorilor mureșeni - despre care am scris câteva cărți, fiind un nume de marcă în literatura română și, în plus, un prieten admirabil, în câteva rânduri am scris despre cărțile domniei sale, socotesc că ar fi potrivit să-l aduc în atenția cititorilor.

Dumnezeu să-i facă parte cu drepții!

 

Și carismatica poetă Leonida Lari este recenzată în carte, într-un text cu titlul: Leonida Lari: “Împărăția de cuvinte a duhului”: “Venind cu aură luminoasă din însângerata Basarabie, voce distinctă în peisajul poeziei, Leonida Lari dovedește, și prin recenta ei carte - “Învingătoarele spații” (cu o prefață de Tudor Palladi și o postfață de Andrei Langa), acel complex fenomen liric generat de o vocație aparte, dumnezeiască. Urmărind-o, în acea secvență de neuitat a zilei de 27 august 1989, din Piața Marii Adunări Naționale de la Chișinău, mi-am dat seama și mai mult că numai o conștință aparte, cu “versul dătător de senzație electrizantă”, “trăiește, la propriu și la figurat, în durere și din durere”.

Înălțându-se din focul sacru al ființei, poetă prin vocație sub aureola intensă a poeziei, Leonida Lari așază în corabia zburătoare a versului, și viziunea epifanică, și căutarea de sine perpetuă, și tristețea metafizică, și transcendentalul, și destinul anume. Fără putință de tăgadă, cea născută de cuvânt așază, în taina rostirii aparte, credința în dăinuirea Neamului, nedisociată de anii renașterii naționale a Basarabiei.

Sub forma unor mici tablete spirituale sunt prezentate nenumărate cărți de poezie și proză din care cititorul gustă câte puțin, așa încât să i se deschidă apetitul spre lectură. Astfel este și cartea lui Adrian Păunescu “Măștile însângerate”: “O luptă cu viața, pentru a-i arăta fețele mărturisirii, curgând ca un torent, azi, «Când am ajuns în casa noastră slugi/ Și suntem cerșetori la noi acas㻓, este și cartea “Măștile însângerate”. Amplificare a angoaselor, ambuscare a individului debusolat, multiplicare a măștii devenite față, a depersonalizării umane, din nuvela care dă titlul cărții, viziune apocaliptică a unui carnaval dominat de puterea imaginației, coșmarul acelei nopți a Sfântului Bartholomeu al cailor din Hobotnica, cu întreaga atmosferă halucinantă a unui segment de viață în care uciderea cabalinelor devine “încercare de deznaționalizare”, dezastrul incendiului declanșat de o lupă lăsată pe geam, obiectul pedepsei, din “Focul răzbunător”, într-o psihoterapie a lecturii și a cunoașterii constructive, sunt tot atâtea dovezi ale alteralității ființei, ale “ascunsului care fascinează”, cum se exprima Jan Starobinski în “Vălul Popeei”.

(va urma)

Lasă un comentariu