Avându-și originea în limba greacă, de la “mneo” și “mio”, din care se pare că a evoluat și cuvântul “mistirion”, cuvintele “mistică” și “mistic” exprimă taina, secretul, misterul în care este învăluită viața noastră. De remarcat e faptul că “mistikos” era întrebuințat de greci doar în sens religios, deosebindu-se astfel de “mistirion”.
Viața mistică creștină nu are secrete sau adevăruri de credință pe care să le țină ascunse ori să le tăinuiască. Tainele religiei creștine diferă, în ceea ce privește sensul și conținutul lor, de tainele sau misterele oculte, așa încât lucrarea mântuirii divino-umane poate fi trăită și cunoscută în adâncimile ei doar pe măsura urcușului duhovnicesc al fiecăruia dintre noi. Termenul grecesc “mistic” n-a fost întrebuințat de la începutul creștinismului, ci abia în veacul al III-lea, scrierile testamentare timpurii utilizându-l pe cel de “mister”. Adevăratul înțeles al noțiunii de teologie mistică apare abia în vremea lui Dionisie Aeropagitul, cu sensul de cunoaștere tainică a lui Dumnezeu, cunoaștere căpătată în mod experimental, imediat, prin unirea omului Dumnezeu, prin participare harică la ființa lui, sau indicând o experiență divină, o ,,trăire negrăită și neînțeleasă a supremei apropieri a divinității, o gustare a celor mai înalte bunuri divine, atât cât poate fi accesibil acest lucru firii omenești în existența ei pământească” (D. Stăniloae).
Cunoașterea mistică depășește cunoașterea îngăduită tuturor oamenilor, cunoaștere în parte și prin analogie. Această altfel de cunoaștere are ca temelie asceza purificatoare de patimi, iar ca țel ieșirea din sine a omului, pentru a se ridica tot mai sus unde, “aliniindu-se lui Dumnezeu, să se îndumnezeiască el însuși, adică să capete un astfel de har încât să depășească modul uman de cunoaștere și să intre în modul îngerilor, cărora le este dată cunoașterea imediată a luminii slavei celei neapropiate în care ei sălășluiesc, adică în preajma divinității” (I. G. Savin), așa încât îndumnezeirea omului sau unirea omului cu Dumnezeu, scopul “final” al ascezei și misticii creștine (în realitate nu se poate vorbi de o finalitate, un punct terminus al cunoașterii divine) nu este o lucrare exclusiv umană, această stare de desăvârșire nu provine de la om, sau numai de la el, ci în primul rând de la Dumnezeu.
Mistica este unirea trăită (experimentată) a ființei omenești cu ființa divină, unire realizată datorită inițiativei Duhului Sfânt, printr-un har special, pentru care omul se angajează la parcurgerea unui îndelung proces de purificare, în urma căruia ajunge la “asemănarea” cu Dumnezeu, starea cea mai înaltă a iubirii, dar și a cunoașterii Lui.
Dar a-L cunoaște înseamnă și a-L vedea. Posibilitatea vederii lui Dumnezeu este afirmată chiar de însuși Iisus: “Fericiți cei curați cu inima că aceia îl vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5,8), vedere ce poate fi și trebuie să fie realizată acum, în viața pământească. “Dacă curăția se dobândește aici, tot aici vei avea și vederea. Iar dacă spui că vederea e după moarte, vei pune fără îndoială și curăția după moarte și astfel se va întâmpla să nu vezi niciodată pe Dumnezeu, prin faptul că nu vei avea după moarte o lucrare prin care să câștigi curăția”, apreciază Sfântul Simeon Noul Teolog. Păzirea poruncilor Sale face posibilă vederea: “Cel ce Mă iubește pe Mine va păzi poruncile Mele și eu îl voi iubi și mă voi arăta lui” (Ioan 14,21). Această vedere și cunoaștere a Lui, precedată de asceză, este o experiență mistică, simțită și trăită doar de cei aflați la o înălțime spirituală corespunzătoare, adică curați cu inima.
Dar înainte de a vorbi de un lucru trebuie să-l vezi, înainte de a-l contempla trebuie să-l cunoști. De aceea, o cunoaștere adevărată fără vedere nu este posibilă: “Nimenea nu poate grăi despre Ierusalimul de sus și despre Dumnezeul cel nevăzut, Care locuiește în el, despre slava și persoana Lui și despre lucrarea și Puterea Preasfântului Duh, deci despre lumină, dacă nu vede mai întâi lumina cu ochii sufletului și cunoaște întocmai iluminările și lucrările Lui în sine însuși”, spune același sfânt Părinte.
Omul înduhovnicit, mistic, și doar el, aflându-se în fața icoanei în rugăciune, va putea rosti de-a pururi, precum Toma: “Domnul Meu și Dumnezeul Meu” (Ioan 20,28). Iată, cunoașterea deplină nu e ocultă, nu e filosofică, nici științifică, ci mistică! Acum, aici, în prezența Tainei, nu mai există zgomot, zăpăceală și durere. Doar tăcere! Un hău adânc de smerenie în care până și ecoul propriului Ego amuțește pentru veșnicie. E ca și cum stând în soare, ne-ar dispărea umbra. Am fi dezbrăcați de ea! Am reveni la taina goliciunii paradisiace a primilor oameni care priveau fața lui Dumnezeu fără să se rușineze că erau goi. Încă nu aveau păcat, nu erau acoperiți, învăluiți de acesta. Aveau curajul privirii curate și al vorbirii. Nu se fâstâceau, nu-și aruncau priviri ascunse, deocheate sau codate, viclene sau perfide. Sorin Dumitrescu ar numi starea lor iconare, datorită intimității maxime existentă între ei și Dumnezeu.
Așadar, cunoașterea e legată strâns de vedere. Fiind orbi, nu putem cunoaște. Neputând cunoaște nu putem crede. Lipsiți de credință trăim în necunoaștere. Iar necunoașterea, sau păruta cunoaștere, alterează dramatic sensul real al vieții noastre ca ființe, persoane umane: mă gândesc la ceea ce unii dintre noi numesc dezumanizare.
Cu spatele către Dumnezeu, chinuindu-l trecutul, zbuciumat în prezent, omul necunoașterii ratează tragic întâlnirea Prezenței mistice a lui Dumnezeul în lume. Din instinct ancestral, și, din păcate, acesta aruncă totuși piatra... Atât i-a mai rămas!?
