REVIZIONISMUL UNGURESC, BOALĂ CANCEROASĂ, FĂRĂ LEAC (6)

Distribuie pe:

În Ungaria, ziua de 4 iunie 1920, când s-a semnat Tratatul de la Trianon, a fost declarată zi de doliu național. Au fost închise toate serviciile publice, s-a oprit circulația trenurilor, au fost retrase din circulația urbană tranvaiele și s-au închis toate prăvăliile, în toate bisericile au fost oficiate slujbe religioase, în care s-au înălțat rugăciuni fierbinți către Dumnezeu pentru a ocroti Națiunea maghiară. În aceeași zi, seara au fost organizate mitinguri împotriva guvernului care și-a pus semnătura pe actul ce consfințea “înjunghierea Ungariei”. Președintele Parlamentului a luat cuvântul, avertizând că toate nedreptățile făcute Ungariei vor fi răzbunate. “De teritoriile ce ne-au fost smulse ne despărțim cu silă, însă nu pentru totdeauna”!

Pentru ungurii rămași în “teritoriile cotropite”, Guvernul Ungariei a tipărit o broșură “de încurajare și de îmbărbătare”, răspândită mai ales în Transilvania. “Vouă, care trăiți între blestemați, totuși, să nu cădeți în ispită (...). Guvernul maghiar, silit de împrejurări, a semnat condițiile de pace care i-au fost prezentate”. Însă cehii și românii nu trebuie să se bucure “deoarece știe toată lumea că documentul semnat (...) nu este decât un document de donație pe care îl semnează călătorul în marginea drumului, sub amenințarea revolverului ce i se pune în piept din partea unui căpitan de hoți (...). Credința noastră, speranța noastră, siguranța viitorului nostru este mai tare acum decât oricând. Așadar, nu disperați! Sus inimile”!

Parlamentul Ungariei a tergiversat cât a putut de mult ratificarea Tratatului de la Trianon. A făcut-o doar în 15 noiembrie 1920, după primirea unui ultimatum foarte serios dat de Marile Puteri. Momentul a fost consemnat ca să rămână, pentru vecie, astfel încât să se știe că s-a făcut sub “presiunea forțelor majore”. “Impunerea ratificării Păcii a umplut de tristețe pe fiecare membru al Adunării Naționale Maghiare. Deputații maghiari vor demonstra și prin semne exterioare doliul Parlamentului și al Țării Ungurești, îmbrăcând în acea zi haine negre și purtând semne de doliu”. Cel mai dramatic moment de după ratificare a fost cel în care toți parlamentarii, ridicați în picioare, au strigat, repetat, sloganul: “nem, nem, soha”! (nu, nu, niciodată”!) Apoi au jurat: “Cred în Dumnezeu. Cred în Patrie. Cred în reînvierea Ungariei Milenare”!

Semnarea Tratatului de la Trianon nu a dus nicidecum la încetarea propagandei revizioniste, îndreptată mai ales împotriva României. Principalul obiectiv al acesteia era îndreptat acum înspre încercarea de a se modifica prevederile Tratatului de Pace. Pentru aceasta, Ungaria și-a îndreptat, mai întâi, atenția spre Franța, căreia Budapesta a început a-i face tot felul de promisiuni de ordin economic, precum: monopolul căilor ferate, cel al vămilor, al unor bănci importante; o convenție pentru construirea unui port la Dunăre, la Budapesta, și a unei hidrocentrale pe canalul Dunăre-Tisa. Franța s-a oferit să medieze “o înțelegere amiabilă între Ungaria și vecinii săi, încât să se corijeze unele «nedreptăți», fie să completeze stipulațiuni deja existente cu privire la protecția minorităților”. În fața protestelor energice ale României, Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor și a Cehoslovaciei, sprijinite și de Marea Britanie și de Italia - care au intuit avantajele pe care le urmărea Franța, aceasta a dat înapoi.

Teama că astfel de evenimente s-ar mai putea repeta, dar mai ales fenomene sociale și politice ce au început să apară în Germania, au condus la apropierea țărilor din estul și sud-estul Europei, care se vor finaliza prin crearea Micii Înțelegeri (Mica Antantă) în 1920, între Cehoslovacia, Regatul Iugoslaviei și Regatul României, alianță cu caracter defensiv, având drept scop apărarea comună împotriva acțiunilor revizioniste ale Ungariei. Iar acestea se tot înmulțeau și deveneau tot mai periculoase prin atragerea unor personalități vest-europene care să sprijine pretențiile revizioniste. Unul dintre aceștia a fost și francezul de Monzie, membru în Parlamentul francez, venit în Transilvania în inspecție. În urma acesteia, a înaintat Parlamentului francez o propunere de revizuire a Tratatului de la Trianon în favoarea Ungariei. Tot în acest sens, într-un articol din “Le Martin” el scria că “Ungaria micșorată e în pericol și e un pericol de război în Balcani”.

Față de toate aceste acte vizibil îndreptate împotriva noastră, a luat o poziție fermă marele Nicolae Iorga: “De o bună bucată de vreme, călători străini se abat prin Ardeal. Privesc, ascultă, adulmecă și se duc. Unii se amestecă fățiș în treburile noastre publice (...). Ce-i aduce, știm. Valahii se poartă rău în Ardeal, administrează prost, părtenesc. Clauza minorităților să li se aplice! Să vie oamenii civilizației ca să vadă de ce sunt capabili sălbaticii! (...). La întoarcere, cutare intelectual englez ne denunță la Londra; domnul de Monzie cere Camerei Franceze să corecteze un tratat nedrept (...). O mie de ani au stat valahii aceștia sub cizme și sub copite. Ca niște câini au fost tratați la ușa stăpânilor. Acum lucrurile s-au mai schimbat (...). Și iacă, valahul ,,sălbatic” n-a sucit gâtul unui pui de găină. Școlile funcționează, cetățile bisericești sunt înconjurate de respect public, nici un gazetar n-a plătit un filer amendă pentru că ne tratează de simpli «ocupanți»; revistele și ziarele lor au avantaje care lipsesc publicațiilor noastre (...). Judecătorii judecă în ungurește. Și chitanța care ți-o dă domnișoara de la Poștă, căreia a trebuit să-i vorbești ungurește, e tot în limba dumnealor. Și așa fiind, le spunem prietenilor noștri că mai mult nu putem decât să dăm înapoi ceea ce e al nostru”.

 

Lasă un comentariu