UN SCRIITOR VÂSLIND LA CORABIA VEȘNICIEI (VI) LAZĂR LĂDARIU, “VÂSLELE TIMPULUI”, ANTOLOGIE

Și aici sunt folosite simboluri : lotusul cântător floarea de măr, pasărea nevăzută ș.a. În « Poem despre singurătate » - poetul spune : « pe tăcute/ hârtia începe să mă scrie / apăsat nemilos ». Acest volum are ca personaj principal, Singurătatea. Aproape în toate poemele se regăsesc cuvinte precum: singur, solitar, indiferență, nepăsare, pajiști pustii, «copacii în fluvii fugind spre pădurea cea mare»; «iarba cea resemnată»; «ultimul câine vagabond»; «caii cei triști»; «verzile dureri ale câmpului»; «vânătoarea celui singur»; «singur în adâncul depozitelor de gheață»; «cerul palid»; «sânul alb de zăpadă», spini, otrava vânturilor, întreg bagajul romantic, elegiac și nostalgic al poetului visător. Iată și câteva imagini proaspete: “mi-am oblojit rănile / cu luminoasa iarbă a zăpezii, / apă, / câtă privirea / înapoi / și-nainte; // gândul meu - / pasăre adormită-n copac, / un rod care pică” (Întoarcerea fiului risipitor).

Fără îndoială că, Lazăr Lădariu nu este un poet selenar, ci mai degrabă aurorar, un poet al dimineților. Însă nu lipsesc din orizontul privirii nici «peisajele în mov» care «se retrag dincolo de rama tabloului,/ chicotesc și mor». Un anume fior bacovian străbate lirica lui Lazăr Lădariu, în orice caz, frigul e atotstăpânitor, singurătatea e suverană, movul și nuanțele de gri abia se întrevăd. O simbolistică a luminii sărace, difuze, nesigure, uneori ca o furtună, pune stăpânire pe vers, deși Lazăr Lădariu nu este un poet lunar. Spectrul său are doar câteva culori complementare. Se mai constată lipsa totală a ludicului. Chiar și copertele ilustrează peisaje cosmice, cu cer, aștri și cioburi de lună sfărămată cu pietre și risipită pe boltă, în timp ce omul alb, stă de veghe. « Planete pentru iscoadele albe » (Editura TIPOMUR, Târgu-Mureș, 1995) (Premiul Asociației Scriitorilor din Târgu-Mureș) - este un alt volum din care autorul și-a extras un mănunchi de poeme reprezentative.

Aici își face un autoportret complet în care autoironia fină se vădește chiar de la primele versuri: “Sunt un redactor cu probleme sociale, / norocul meu că nu port ochelari și barbă / când citesc prin sticla ușii grele / ziarul dimineții. / E dincolo de toate Noaptea Sfântului Bartholomeu a cuvintelor,/ o boleșniță, / o spaimă prin ore, / atârnând ca niște zdrențe / înghițite de ploi carnivore. / În găoacea oboselii / embrionii / se lungesc donquijotesc, / umbre subțiri în dans valpurgic / se întorc în gheața tăcerii, / altele pe ridurile unor fețe bătrâne / se-nalță spre altare de foc. / Cuvintele catharsisului în plexiglas / cu vis de playboy pornesc în derivă, / cele ce au trecut zidul antipoeziei / mor de molimă, / de cancer, / de infarct, / numai exilatele de ciomegele semnelor de exclamare. / Întrebarea singură se prăbușește teatral, / apoi putrezește / pe brânci. // Sunt ruguri înalte, sunt focuri mocnite, / doar filele rămân albe, / prind aripi, contopindu-se cu pescărușii albaștri / ai mării aparținându-mi numai mie. // Ce puțină cenușă din atâta Sodomă și Gomoră! / Lumina ca o furtună, / paznic de zi, anunță: / rădăcinile sunetelor așteaptă corabia. / Se vede catargul. (Redactor printre întâmplările cuvintelor). Poezia este dedicată lui A.E. Baconsky, in memoriam și într-adevăr aluzia la «Corabia lui Sebastian » este clară.

1 ianuarie 2019

(va urma)

Lasă un comentariu